RSS

“Confesiunile unui cafegiu” – Recenzie

Totul a plecat de la o carte ce ascunde o  istorie nescrisa pana acum, o istorie a Bucurestiului de alta data,  incepand din timpul celui de-al doilea razboi mondial si pana in anii 90, ce se regaseste in amanunt descrisa de Gheorghe Florescu in cartea sa, “Confesiunile unui cafegiu”.

Cartea a fost publicata de Humanitas in 2008 dar in mainile mele a ajuns tocmai acum, in 2017, fiindu-mi recomandata de un prieten al autorului dar si al familiei mele, Mugur Cabiaglia.  Multumim Mugur, ne-am delecatat si ne-am plimbat prin Bucuresti asa cum nu am facut-o niciodata pe propriile picioare. Sotul meu si cu mine, ne-am putut imagina cum arata fiecare colt al Bucurestiului  de dinainte de a ne fi nascut si pana in momentul in care amandoi ocupam cate un loc de munca.  Unele locuri ne erau atat de familiare si am putut sa le identificam imediat. Despre altele, abia acum am aflat.  Asadar am citit aceasta carte amandoi si zile in sir ne povesteam unul altuia diverse fragmente care ne reveneau in minte ca niste amintiri de pe care cineva a suflat praful si au prins iarasi viata.

Autorul, Gheorghe Florescu ne-a picat la amandoi cu tronc ca sa zic asa. Eu am fost fascinata de memoria cu care acesta descria atat de amanuntit aspecte din viata sa si a celor din jur,  petrecute cu mai bine de 50 de ani in urma.  Oricum nu faci nimic cu o memorie buna daca nu esti inzestrat si cu talentul de a sti sa te folosesti de ea.  Domnul Florescu are acest talent.  Sotul meu a fost impresionat in mod special de descrierile specifice activitatii de comerciant, de relatiile ce trebuiau sa fie intretinute pentru a-ti pastra postul si viata, de felul in care mergeau lucrurile in diferite perioade de timp. Unele experiente le-am trait si noi, altele multumim lui Dumnezeu, nu.   O carte de exceptie.  Cum eu as avea nevoie de un hard extern fiindca memoria imi joaca uneori feste din cauza unor supraincarcari ale discului central, in unele momente, in timp ce citeam cartea, ma pierdeam in amanunte.  E bine sa ai toate mintile acasa si relaxate, atunci cand te apuci de citit. Iar ale mele sunt mai…”multitasking” asa…In tot cazul, nu este musai sa ii cunosti pe toti. Urmarind experientele personajului principal, este suficient.

Activitatea de baza a domnului Florescu a fost si este strans legata de comercializarea cafelei, fiind un continuator al traditiei armenesti. De aici titlul cartii sale: “Confesiunile unui cafegiu” pe care o recomand la randul meu, cu mare drag, tuturor celor care doresc sa afle cum era viata, cum erau oamenii, cum gandeau, cum traiau, in ce conditii, cum se dasfasura activitatea unui comerciant si de ce anume depindea succesul.

Pasiunea pentru cafea si pentru activitatea de comerciant, dar si dorinta si talentul autorului,  au facut posibil ca dupa o serie de peripetii unele placute iar altele mai putin placute, astazi sa ne putem bucura totusi de traditia armeneasca intalnita in cafeaua pe care o gasim la magazinul domnului  Florescu.

Dupa ce am terminat de citit cartea, am tot continuat sa ne minunam pana ce ne-am hotarat sa ne ducem la acest magazin si sa cumparam “cafea cu amintiri” pentru ca asta simteam noi ca vom cumpara.  Cafea cu iz de trecut si cu bucuria prezentului, o cafea care, asa cum scrie si pe plicul acesteia va ajuta “Sa ganditi bine”.

Fiecare cafea poate fi macinata si pusa intr-un plic care ii pastreaza aroma vie la fel ca si povestea.  Fiecare tip de cafea are o istorie si a fost consumata de diverse personalitati…Citind cartea puteti identifica de exemplu cine erau clientii domnului Florescu. Voi enumera doar cateva nume ce va vor starni curiozitatea si dorinta de a afla mai mult.  Toma Caragiu, Victor Rebengiuc (care a lecturat si inregistrat in format audio aceasta carte pusa in vanzare si de eMag), Alexandru Giugaru, Amza Pellea, etc.

Mai mult decat atat:

-achizitionand aceasta carte, va veti afla in posesia unui  volum ce a fost Nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania si la cele ale Revistei Observator cultural, in anul 2009 obtinand Premiul pentru Memorialistică Șerban Cioculescu al Muzeului Literaturii Romane.

-achizitionand minunatiile expuse la vanzare (cafea cu traditie, ceai, marmelada, etc), intr-un magazin mic cu esente tari, din strada Radu Cristian Nr. 6 (nu departe de statia lui 311 – C.A. Rosetti din Bucuresti),aveti posibilitatea sa gustati acasa, cu familia, cu cei dragi, sau dupa caz …singuri,  produse de calitate si poate aveti si norocul sa intalniti autorul cartii la magazinul sau. Cand le veti gusta, veti putea observa ca sunt invaluite in mister, la fel ca povestea traita de autor in capitolele inca nescrise.

Fara sa-l fi cunoscut vreodata pe domnul Florescu, cand l-am intalnit la magazinul sau, mi-a parut ca intalnesc un prieten de-o viata si probabil ca aceasta relatie speciala am simtit-o ca un rezultat al maestriei cu care a scris aceasta carte. A fost ceea ce eu numesc “Efectul de brand”.

Va doresc sa traiti clipa de admiratie si bucurie pe care am simtit-o noi cand l-am intalnit pe domnul  Florescu, dar si cand am gustat “cafeluta cu amintiri”, pentru ca noi  asa o sa o percepem de fiecare data.

 

Linkuri utile:

Cartea:    “Confesiunile unui cafegiu”

Website:  Delicatese Florescu

Cafea la ibric după rețeta lui Avedis CARABELAIAN: video 

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on September 19, 2017 in Efectul de Brand

 

Cu ambrozia la primarie

Cum arata o zi din viata unui”ambrozist”? (adica alergic la ambrozie) Te duci dimineata la lucru, dupa o criza de astm provocata peste seara de alergia la ambrozie si PAC descoperi ca tocmai s-a spalat pe jos cu un detergent ce te face sa plangi ca la filmele indiene. Nasul iti este infundat bocna ca si cum ai avea infipte doua bile in nas si cu toate acestea nasul siroieste.  E un fel de a 8-a minune a lumii. Aerul nu intra dar apa iese.

Nu mai dureaza mult  dupa criza de la detergent, abia iti recapeti rasuflarea si trece pe langa tine un coleg parfumat din cap pana in picioare. Nu e parfumat mai mult decat in alte zile dar tu simti inzecit orice miros. Sa te fereasca sfantul sa te apropii de detergenti.  Continui sa plangi de rupi si in mod repetat iti sufli nasul. Apoi ramai asa…gura casca la propriu pentru ca nu poti respira decat pe gura.  Un coleg ce tocmai a fumat o tigara, trece pe langa tine si tu incepi sa tusesti ca si cum ai fi tras pe nas 7 trabucuri. Se aduna colegii ca la mort si culmea…esti viu. Viu si lipsit de noroc fiindca tu, tocmai tu, ai fost palit de alergie.

Un coleg se apropie si iti sopteste la ureche…

-Ai racit?

-Nu…am alergie, zic.

-Alergie la ce?

– La ambrozie

– La ce??? Nu am mai auzit de ambrozie

De uimire era cat pe ce sa-mi sara polenul.

Nimeni nu stie ca in timp ce plangi fara sa fi trait nici o emotie care sa-ti starneasca amigdala (cerebrala), te mananca infiorator undeva intre gat nas si urechi.  Te mananca atat de tare si tu nu poti sa faci nimic. Este un punct la care nu poti sa ajungi. Nu realizezi bine cat de tare te mananca ca incepe o rafala de 30 de stranuturi. Cand te linistesti observi ca ai ramas singur in birou.  Iti explica apoi colegii ce apar cu teama, unu cate unu,  ca au parasit cladirea fiindca au vrut sa-ti faca loc sa nu va loviti pentru ca desi tineai un servetel in dreptul gurii, stranutul te arunca dintr-o parte in alta …putin necontrolat.  Te simti ca la gripa. Multumesti insa Domnului ca nu ai si febra.  Ochii sunt rosii si pleoapele umflate. Mancarimea din gat urca la ochi.  Pielea pe ploape e subtire, incretita si fina ca o foaie de ceapa. Pleoapele, sunt cu doua numere mai mari. Te si miri ca inca mai stau globii oculari la locul lor. Daca ar fi sa te compari cu un animal fara doar si poate ar fi cameleonul.  Deodata observi ca un ochi este mai mare si unul mai mic si tocmai cand termini de privit cu groaza in oglinda primesti un plic prin care esti instiintat ca a doua zi trebuie sa te prezinti la politie pentru poza de carnet.

Asa a inceput totul, cu cativa ani in urma, cand am descoperit ca am alergie la ambrozie.  Dureaza cam 2 luni pe an tot acest spectacol  dat de ambrozie si este insotit pe langa simptomatologia descrisa mai sus, de un astm de lunga durata ce se trateaza medicamentos si se reactiveaza la orice raceala mai puternica.

Pentru cei care sunt atat de norocosi sa nu fi auzit de Ambrozie,  sper sa nu auda nici de acum incolo dar mi-as dori sa le pese.

Ce este ambrozia? Ambrozia este o planta, o buruiana care are un efect nociv asupra populatiei, in perioada de inflorire a acesteia.

Pentru ca sunt din ce in mai multe cazuri de persoane adulte dar si copii cu totii alergici la ambrozie, Consiliului General al Municipiului Bucuresti a luat masuri in acest sens si a elaborat un proiect de combatere si eradicare a acestei plante. Proiectul a fost aprobat de PMB la 30 august 2017. In proiect se mentioneaza faptul ca persoanele (fizice/juridice) care detin terenuri pe care creste aceasta planta, sunt pasibile de amenda. Amenda variaza intre 500 si 2000 lei pentru persoane fizice si intre 2000 si 5000 pentru persoane juridice.  Intodeauna m-am intrebat ce anume aduce aceasta variatie a amenzii? Marimea ambroziei? Cantitatea? Imi amintesc panoul din parc pe care scria ca cei care intra cu cainii in parc primesc amenda intre 50 si 100 lei. In functie de marimea cainelui? De marimea cainilor? De numarul lor??? In fine…sa revenim.

Unde putem face sesizari legate de ambrozie? Conform acestei hotarari, constatarea si sanctionarea contraventiilor se realizeaza de catre Directia Generala de Politie Locala si Control a Municipiului Bucuresti si Primariile sectoarelor 1-6, prin imputernicitii acestora, in conformitate cu legislatie in vigoare.

Daca cetatenii doresc sa faca o sesizare despre un loc public in care se gaseste ambrozie, nu imi este clar cum ar trebui sa procedeze.

Am intrat pe pagina Politiei Locale a Municipiului Bucuresti. Exista un numar pentru apel de urgenta, ceea ce nu este cazul…si cam atat. Am cautat o adresa de email pentru a putea trimite si fotografii cu zonele pline de ambrozie pe care le-am identificat, dar nu am gasit asa cum nu am gasit nici un alt numar de telefon. La  rubrica Informatii (pentru ca exista si o rubrica ca aceasta) putem afla fix ce nu ne prea intereseaza (Cine suntem, atributii, organigrama…bla bla bla). Exista insa varianta de a comunica daca faceti click din pagina principala (home) pe “comunitate” si apoi pe “cetateanul comunica”.  Aici exista insa rubrici obligatorii printre care si adresa. Eu personal,  nu ma simt in siguranta sa fac o sesizare de natura publica si sa ofer adresa.  Pot oferi unei autoritati CNP-ul daca doreste, dar adresa….Pentru ce este nevoie de adresa mea? Nu am nevoie ca cineva sa imi trimita un buchet de ambrozie la domiciliu. Cred ca obligativitatea acestui camp reduce cu mult numarul de comunicari ce ar putea sosi din partea cetatenilor.  Astfel problema ramane in aer ca si polenul de ambrozie, iar politia are mai putine probleme de rezolvat. Noi, alergicii, sa ne mai suflam odata nasul, sa ne luam medicamentele si sa incercam altfel sa explicam lumii ca oricine poate sa fie afectat de ambrozie si eradicarea trebuie sa o facem impreuna.

Deci ce ne ramane de facut? In hotararea primariei se enunta ca aceasta lupta revine si celor din primariile locale. Pentru a ne fi mai usor, am facut un tur si am adunat toate adresele de contact de la primariile de sector si le impart cu voi cu scopul de a deveni mai operativi.

Primaria Sectorului 1:  Bd. Banu Manta nr. 9 Telefoane Centrala: 021 319 10 13;  021 319 10 14;  021 319 10 15; Fax Registratura Generala: 021 319 10 06 Email Registratura Generala: registratura@primarias1.ro 

Primaria Sectorului 2:  Str. Chiristigiilor nr. 11-13  Tel: 021.209.60.00  Fax: 021.209.62.82 E-mail: infopublice@ps2.ro

Primaria Sectorului 3:  Calea Dudeşti nr. 191, Bucuresti, Sector 3, Romania Tel: 021.318.03.23 -28 Fax: 021.318.03.04 Email: relatiipublice@primarie3.ro

Primăria Sectorului 4 : Bd. Metalurgiei nr. 12-18, Grand Arena, Et. 1, Sector 4 Telefon:021.335.92.30 / 021.335.92.36 / 021.335.92.38 E-mail: contact@ps4.ro 

Primaria Sectorului 5:  Str. Constantin Mille nr.10 Bucuresti  Sector 1 010141Telefonul cetateanului 021 314 43 18 Email primarie@sector5.ro

Primaria Sectorului 6:  Calea Plevnei, nr.147-149, Sector 6, Bucureşti Telefon: 037.620.4319 (centrala); 037.620.4147; 037.620.4149 Fax: 037.620.4446 E-mail: prim6@primarie6.ro

Nu uitati, in sesizarea prin e-mail, adresata primariei solicitati si un numar de inregistrare.  Poate asa aveti noroc si primiti un raspuns sau macar aveti cum sa le solicitati un raspuns daca nu o fac in timp util.  Nu vreau sa va supar dar de obicei e nevoie sa pastrati numarul de inregistrare pentru il veti folosi. Altfel trece si ambrozia ..e posibil sa intram chiar in postul Craciunului.

Intrebari la care mi-as dori sa raspunda fiecare institutie abilitata in parte. Totodata ar putea fi o dezbatere interesanta pentru Moise sau colegii sai de la Europa FM

  1. Ar fi posibil sa existe un numar de urgenta (la care sa raspunda cineva in timpul zilei, macar de la 10 am la 5 pm)pentru perioada Iulie-octombrie si la care cetatenii sa poata sa ofere informatii primariilor cu privire la locurile in care detecteaza aceasta planta? Se poate ca primaria la randul sau sa ia masuri tot de urgenta? -As sugera ca pe langa numarul de urgenta, atat de util, sa existe si o adresa de email pe care cetatenii sa poata posta poze cu locurile pentru care apeleaza la serviciile primariei. Astfel autoritatea competenta are siguranta ca nu batete drumul de pomana pentru ca persoana care a facut sesizarea a incurcat ierburile. In momentul de fata, tu faci o sesizare si primaria iti raspunde peste 30 de zile….eeeeh eeeehhhhh Degeaba avem o hotarare a consiliului. Nu-i vad pe cei din primariile din Bucuresti cautand ambrozie pe strazi. Asa ca va putem ajuta noi…ambrozicii…
  2. Considerati ca ar fi util sa se cunoasca numarul romanilor care sunt afectati de ambrozie ? Este un fenomen in continua crestere si aceasta crestere este exponentiala. Acum 5 ani in Timisoara 30% dintre persoanele care s-au prezentat la alergolog sufereau de alergie la ambrozie. Astazi numarul acestora a crescut la 80% In anul 2000, polenul  provenit de la ambrozie, in aer,  avea o concentratie in jurul valorii a 2000 de grauncioare/mc aer, in 2010 a crescut la 6000. (Sursa: http://radiotimisoara.ro/campania-antiambrozie/).  Probabil ca realitatea ne-ar responsabiliza si ne-ar ajuta sa reactionam diferit.
  3. Dat fiind faptul ca polenul de la ambrozie este atat de nociv si se raspandeste in aer, ati putea lua in considerare o lege la nivel national si nu doar Hotarari ale Consiliilor Locale? Daca vorbim despre Romania in general, astazi 6.09.2017 riscul inregistrat pentru producerea  alergiilor ce se datoreaza polenului din aer a atins valoarea maxima, mai exact 4 din 4.  (Sursa: https://www.polleninfo.org/RO/ro.html)
  4. Credeti ca ar fi util ca in momentul in care faceti cunoscute efectele ambroziei in diferite campanii sau aparitii publice de sezon, ce au ca subiect ambrozia, sa fie prezentata (vizual) populatiei aceasta planta pentru a o putea identifica cu usurinta? (Este adevarat ca daca o identifica si va exista un numar de urgenta dedicat acestui subiect, este posibil sa fie multa treaba de facut) Consider ca sunt persoane care nu stiu cum arata aceasta planta si nu au sau nu stiu sa caute pe internet. Daca ar vedea aceasta planta la TV mai des, oamenii si-o vor aminti si ar putea sa ia masuri de siguranta.

 

Inainte de aparitia acestei hotarari am vrut sa anunt prezenta catorva “plantatii de ambrozie” in Bucuresti . Am sunat la PMB la fiecare serviciu ce apartine departamentului de mediu  (parca 4 sau 5 servicii) si nimeni nu mi-a raspuns la telefon. Aproape ca ma imprietenisem cu receptionista. Va puteti baza pe dansa. Este singura care va raspunde.

Despre tratamente culese de pe internet: As dori sa fac un apel la cei care fac tratamente pentru alergie in functie de postarile citite pe internet. In calitate de veteran cu gradul “purtator de polen de ambrozie de multa vreme” va spun ca este indicat sa consultati un medic. Nu orice colir este potrivit pentru ochii afectati de alergie. Depinde daca aveti doar o iritatie sau infectie si asta doar doctorul poate stabili. Medicatia pentru astm se prescrie dupa ce in prealabil s-a facut un consult al plamanilor, o spirometrie astfel stabilindu-se in functie de rezultatul obtinut, cantitatea necesara si produsul optim.

Sesizarea mea catre Primaria Sectorului 3: La final de articol, am sa va prezint cateva fotografii facute de mine intr-o zi in care am parcurs pe jos drumul de la statia de metrou Anghel Saligny pana la statia Nicolae Teclu si mai precis ieri, 5.09.2017. Lipit de parcarea de la Decathlon exista in toata “splendoarea” lui,  un camp maaaaarreeee si plin cu ambrozie. Cu ambrozie si alte mii de balarii. Proprietarii acelui teren ar trebui amendati chiar daca nu ar avea ambrozie in cantitati imense pe teren. Ambrozia continua si pe partea stanga a Bulevardului Theodor Pallady pana la statia de metrou Nicolae Teclu. Zona respectiva este o “ambrozerie” curata. Imaginati-va cati parinti cu copii vin la magazinele din zona (Decthlon, Jumbo, Auchan…)  Voi trimite acest articol catre PMB, catre Primaria Sectorului 3 dar si catre Europa Fm fiindca stiu din experienta ca o institutie misca ceva doar de frica alteia. Cu speranta ca primaria imi va raspunde si ca va actiona rapid, va voi tine la curent si pe voi, cei interesati direct, cum ar fi membri grupului Ambrozici de pe Facebook, etc

 

 

 

Sa auzim numai de bine!

Monica Rosu

 

 

 

 

 

 

 
9 Comments

Posted by on September 6, 2017 in Articole diverse

 

Cand infrastructura romaneasca naste filozofi

Greu, greu cu ingineria asta. Gara din Galati a fost modernizata. Atat de bine a fost gandit peronul incat romanul ajuns in gara, exact in momentul in care a dorit sa se urce in tren, a cugetat ca un adevarat filozof:

“Daca vreau  sa ma urc, trebuie sa cobor. Daca vreau sa cobor, atunci musai trebuie sa urc.”

Stiu ca nu intelegeti mare lucru. Un filozof este adesea greu de inteles de la prima intalnire. E nevoie de timp iar in cazul de fata de antrenament.

Gara din Galati are o infrastructura cu vicii care cere sacrificii. Peronul a fost inaltat astfel incat accesul in sau din tren este foarte dificil. Cum se spunea pe vremuri (cu mai multe conotatii) “Daca il duci la gara se urca in avion” acum se poate spune “Daca il duci la gara se urca in submarin”.

In filmul pe care il puteti accesa aici, puteti sa vedeti spre final, cum se bucura de noua infrastructura o persoana mai in varsta. Probabil ca si accesul persoanelor care poarta fuste mai scurte, va reprezenta un beneficiu adus de aceasta investitie celor care vor avea timp sa priveasca.

Daca o persoana cu handicap ar trebui sa urce in tren oare cum se poate proceda?? Sigur ca orice filozof isi pune intrebari. De aceea constructorul e constructor si filozoful, filozof. Cand o sa avem un filozof constructor o sa avem si noi gari care ne reprezinte pe toti nu doar pe “Dorel”.  Oricum Dorel nu s-a oprit aici.  El gandeste intr-una.  Dorel a facut si lucruri bune. Datorita lui, in gara Galati cetatenii care se afla intr-un scaun cu rotile pot urca si pot sa coboare deasemenea, cu liftul atata vreme cat acesta nu se blocheaza pe distanta unui etaj.

Ar mai fi scarile rulante care se pot folosi doar la urcarea pe peron. Pentru coborare (ca Dorel s-a gandit si la asta) exista trepte. Aici nu mai aveti ce comenta. Cate sa faca si el?

Constructia garii Galati a inceput acum 25 de ani, cand Dorel era tanar si mai putin pregatit. De atunci Dorel tot lucreaza si inca nu e gata. Cand o fi gata, atunci sigur vom avea o surpriza.

Si pentru ca lucrarile continua, Dorel se gandeste la variante de indreptare a problemelor aduse in atentia autoritatilor de catre cetateni:

  • Ar putea sa invete conductorul sa opreasca trenul in dreptul unor semne (ca la metrou). Acolo va interveni Dorelus si va pune scari rulante. Un proiect cu fonduri UE pentru infrastructura, ar pica manusa.

  • Ar putea sa faca un tobogan care sa se umfle cand trenul a ajuns in statie si acesta sa fie folosit de pasagerii care urca in tren. Pardon…care coboara in tren. Langa tobogan, se vor gasi casti de protectie pentru persoanele mai inalte care ar putea in timp ce isi dau drumu pe tobogan sa dea cu capul de partea de sus a trenului. Pentru cei care vor sa iasa din tren cu orice chip, o sa puna niste manere pe marginea peronului ca sa se poata ridica ajutandu-se de acestea. Fiecare calator va gasi in dreptul manerelor si genunchere pentru a nu se rani la genunchi in timpul iesirii din tren. In acest fel Dorel va contribui la dezvoltarea gimnasticii romanesti. Fiecare roman ce calatoreste prin Galati va deveni un expert la cal cu manere.

  • Ar putea sa sectioneze peronul si sa il faca mai putin inalt.

  • Ar putea sa inalte terasamentul catre locomotiva ca cei care vor sa coboare sau sa urce in tren sa aleaga nivelul dorit. Mai sus, mai jos…cum vor ei. In aceasta situatie, conductorul va trage frana de mana in mod obligatoriu in aceasta statie ca sa nu plece trenul cu spatele….

Dorel nu mai are idei…Poate il puteti ajuta cu ceva sfaturi…

 
Leave a comment

Posted by on August 11, 2017 in Articole diverse

 

Cum ar deveni reciclarea un subiect care sa intereseze brusc pe toata lumea?

Astazi am adunat aici cateva idei despre reciclarea pe care fiecare dintre noi am putea sa o facem.  Stim bine ca noi cu reciclarea suntem praf. Praf, praf, praf. Probabil ca si locuitorii altor tari ar fi la fel daca nu ar avea si de castigat de pe urma acestei actiuni de reciclare. Daca stau sa ma gandesc bine, englezii recicleaza pentru ca sunt doar mai educati in acest sens. Ei nu primesc nimic in schimbul reciclarii, dar nici nu li se ia nimic. In schimb, nemtii au un sistem interesant si care permite reciclarea printr-o fortare indirecta a fiecarui consumator.

Iata cum procedeaza:

Au anumite ambalaje (de plastic, de sticla, borcane…peturi, etc) care au pe ele inscriptionate, codul de reciclare.

Acelea si numai acelea, pot fi reciclate la aparatele pe care la vedeti in filmul de mai jos. Ce este interesant, este ca atunci cand cumperi un produs al carui ambalaj are acest semn, platesti cativa Eurocenti in plus in momentul achizitionarii (25centi). Recuperezi acest plus platit, doar atunci cand reciclezi ambalajele respective. In acest fel nu esti obligat sa reciclezi decat in cazul in care doresti sa iti primesti inapoi banii opriti la casa in momentul achizitionarii. Dar in general lumea vrea sa recicleze. Uneori e coada la dispozitivul de reciclare. Am gasit astazi un moment mai liber si m-am gandit sa fac un filmulet care nu este deloc profesional. Intr-o mana aveam o punga cu ambalaje pentru reciclat cu o mana introduceam sticlele in aparat si cu a treia maina tineam aparatul. Dar e suficient pentru a ne putea forma o idee.

Din acest motiv la gunoaiele de pe peroanele trenurilor, metrourilor, statiilor sau orice alte gunoaie din oras, exista la fiecare cateva minute cate un “inspector” care cauta astfel de ambalaje. Asteptam intr-o zi metroul si m-am speriat binisor cand un barbat, bine imbracat, a sarit spre mine. El sarise de fapt spre gunoiul amplasat undeva pe directia mea pentru ca zarise din departare, o sticla. A luat-o si a bagat-o intr-o geanta de piele. M-am frecat la ochi sa ma trezesc si m-am urcat in metrou pana nu uitam unde voiam sa ajung. Imaginea omului bine imbracat, aranjat, posesor al unei genti de piele de calitate care a luat o sticla goala din gunoi,  nu mi se dadea jos de pe retina.

In timp, am dat mai multa atentie acestui fenomen si am descoperit ca oameni din diverse categorii sociale se apleaca respectuos peste gunoi pentru o verificare. Unii sunt mai atenti sa nu fie observati, altii cauta fara retinere. Aceasta este o metoda care le permite sa isi cumpere alimente sau orice altceva din supermarketuri.

Dupa ce eu am aruncat romaneste la gunoi o gramada de ambalaje, m-am hotarat sa merg si eu la aparatul de reciclat cu cateva sticle de apa si cateva peturi.  Un domn foarte elegant, din punct de vedere al manierelor dar si al vestimentatiei, mi-a aratat cum se folosesc aparatele, fiindca totul este explicat in germana si ma uitam intr-un anume fel, incercand prin deductie, sa aflu cum stau lucrurile.

Am vazut si la noi amplasate aparate pentru reciclare, doar ca nu recicleaza nimeni nimic pentru ca noi ne intrebam prea des:  “Da mie ce-mi iese?”. Se pare ca asa s-a intrebat si neamtul pana ce statul i-a raspuns: Iti ies niste bani din buzunar dar daca reciclezi, ii primesti inapoi. La mai multe magazine alimentare am intalnit astfel de aparate.Probabil ca toate supermarketurile au astfel de dispozitive de reciclare in dotare. La noi exista un aparat asemanator la Mega Image. Doar ca nu am vazut pe cineva vreodata folosindu-l. Utilizand-ul poti recicla dar nu primesti nimic inapoi pentru ca nici nu ti se retine ceva atunci cand cumperi. Cinstit, dar nu este atragator pentru toata lumea.

Cred ca folosirea acestei idei poate reprezenta in timp o contributie substantiala la dezvoltarea economica a Romaniei dar si la educarea si sanatatea populatiei.

 

 
Leave a comment

Posted by on August 10, 2017 in Efectul de Brand

 

Din München spre Castelul Neuschwanstein – Jurnal de calatorie

La 4 am, intr-o zi de sambata, a sunat alarma de la telefon. Aveam aproape o ora la dispozitie sa ne “asamblam” pentru drumul ce planuisem sa-l facem catre castelul Neuschwainstein.  La 5 am am iesit pe usa si in scurt timp am executat manevra de accesare a unui metrou care ne ducea direct catre gara centrala din Munchen (Hauptbahnof). Trenul nu era tras la linia mentionata pe bilet. Pe panoul electronic am reusit sa deducem ca e tras pe linia de alaturi. Noroc ca trenurile au un numar al lor si aceasta este varianta ajutatoare numarul 1 pentru cei care nu stapanesc bine limba germana.  Daca numarul de pe bilet este afisat pe tren, esti salvat.  Mereu m-am intrebat  insa daca nu este posibil ca inainte de plecare sa schimbe numarul de pe tren ce este afisat tot electronic, cu un altul si tu daca stai in tren ca popandaul nu il vezi. Daca stai afara pe peron sa pandesti numarul, e posibil sa nu mai gasesti locuri.  De aceea exista si varianta ajutatoare nr. 2. Te duci si intrebi pe un angajat al garii. Stai la panda pana apare in plimbare pentru ca la ora aceea in gara centrala din Munchen nu exista un birou de informatii deschis. Aproape tot este inchis. Nu tu papa, nu tu ziare, nu tu nimic. Dar e bine. E bine daca ajungi in trenul care trebuie. E ca un joc de-a  baba oarba inainte de a fi fost inventata si legatura cu baticul in jurul ochilor. Aici vedeai. Vedeai clar, doar ca nu stiai daca e adevarat sau nu…:-)))  Asa l-am putut vedea pe un tanar care alerga cu viteza catre noi. Peronul era larg (cam 3m) dar el a ales sa alerge cu o viteza nebuna fix printre noi doi.  Am ramas ca perdelele de la spalatoria de masini. Invartindu-ne. Cand m-am oprit din invarteala m-am uitat dupa el sa vad daca nu cumva decoleaza…. De ce trebuia sa o ia printre noi?? Nu am aflat. Fugea de parca urma sa castige medalia de aur sau o vacanta in Hawaii. Au si ei “aurolacii” lor. Acesta era unul dintre ei In cele din urma, ne-am urcat in tren si am plecat.

Drumul cu trenul a fost foarte placut. Mi-as fi dorit sa pot sa dorm dar dupa o ora trebuia sa schimbam trenul cu un altul.  La ora la care am vrut noi sa plecam (cu gandul ca prindem mai liber la castel) nu exista un tren direct Munchen – Füssen.  Trenurile insa, au mers ceas. Dupa ce am ajuns in gara Buchloe ( gara de legatura) trenul celalalt ne astepta si in 7 minute paraseam gara catre o noua destinatie – Füssen. Inca o ora de mers. Am vazut campii frumoase, iepurasi, soimi, vaci, cai, doua caprioare, porumb si grau cat vezi cu ochii… Incet incet muntii se conturau din ce in ce mai bine. Era o zi cu soare iar aplicatia radar pentru vreme, din telefon,  ne spunea ca pana la ora 2 pm ne putem bucura de acesta zi insorita, pentru ca dupa aceea venea ploaia. Afara era placut, in jur de 23’C. O vreme minunata pentru o calatorie si pentru imortalizat in fotografii cele mai frumoase momente ale zilei si amintiri din viata noastra.

Am ajuns cu trenul in Füssen. De aici se trece prin gara si cum ieseai, spre dreapta, gaseai statiile autobuzelor catre diverse destinatii. Pentru a ajunge la casa de bilete, de unde iti cumperi biletul pentru castel(e), trebuie sa iei autobuzul 73. Am asteptat 5 minute si autobuzul a aparut. In biletul nostru de tren era inclus si costul calatoriei cu autobuzul, asa ca am intrat rapid, elegant si am ocupat doua locuri. Daca accesul in autobuz nu e inclus in biletul de tren, platesti la sofer cand urci. (pana in 2 euro/pers).  Nu cred ca mergi mai mult de 10 minute si gata, ai ajuns la casa de bilete.Pe jos insa este muuuult de mers. Nu merita efortul pentru ca nu e nimic extraorinar de vazut pe drum si iti consumi resursele degeaba. Asa ca fara doar si poate recomand sa mergeti cu un autobuz.

Casa de bilete nu este langa castel asa cum poate v-ati inchipuit, ci este plasata in orasul Hohenschwangau. De aici iti poti cumpara bilete pentru a vizita castelul Neuschwainstein, Hohenschwangau si Muzeul regilor bavarezi.  Noi aveam in gand sa vedem castelul Newschwainstein si apoi sa urcam cu telecabina pe munte…dar nu intotdeauna iti iese totul ca in planuri. La casa de bilete, ce sa vezi, o coada de coada. Am ajuns la casa de bilete pe la 8:15 am si am stat o ora la coada sa cumparam bilete. Se facuse 9:15. Am ales sa facem turul beneficiind de un audioguide caz in care ghidul (cel pe 2 picioare), tace din gura si doar te plimba din incapere in incapere. Tu primesti un receptor si asculti descrierea fiecarui loc din castel in limba pe care o doresti (sunt disponibile doar limbile de larga circulatie).  De la bilete am primit o programare pentru ora 10:04. Am fost instiintati ca trebuie sa fim acolo fix la ora aceea pentru ca altfel pierdem biletul si nu mai putem intra. Asa…pe nepusa masa mi-a venit in cap sa intreb daca la autobuz o fi o coada la fel de mare ca la casa de bilete (cu gandul ca voi afla un raspuns care sa ma linisteasca de genul: “ ooo nu va faceti griji, autobuzele vin din 5 in 5  minute, e imposibil sa nu ajungeti la ora la care aveti programare daca mergeti acum direct la bus”). Din pacate raspunsul a fost: “Nu am de unde sa stiu…Daca e coada mare o luati pe jos ca altfel nu mai ajungeti.”  Ca orice om normal, dupa 2 ore de tren si o ora de coada, inainte de a porni catre castel, l-am rugat pe Genie (duhul din lampa fermecata) sa imi indeplineasca o dorinta. Sa ma duca la WC.  In drum spre WC am zarit statia de autobus. Goala pusca. (despre statie vorbeam).  Pfiu ce noroc, am zis eu. Mergem repede pana la toaleta si apoi prindem busul. La toaleta 50 centi intrarea. Moa…cu bacnote. M-am cautat de marunt pana ce am dat cu greu de 1 euro pe care l-am schimbat in 2 de 50. Era un aparat la intrare care iti schimba bancotele in monezi de 50 de centi …ca sa nu te vaiti ca nu ai cum sa dai 50 de centi :-))))  Intrarea…ca la metrou…cu bare ….Impingeai de una si a doua iti tragea una peste fund…Un fel de “bine ai venit”. Cand am ajuns inapoi in statie, dupa 2-3 minute, am observat cu stupoare ca fusesera descarcate proaspat 2 sau 3 autocare cu chinezi. Chinezi cat vezi cu ochii. Ca si cum ai imprastia o punga de orez si fiecare bob era un chinez.  Nu mi-a venit sa cred. Asta nu prevazusem in studiul meu de risk management. M-am dus cu disperare sa caut informatii despre autobuze. Am gasit un panou  destul de departe de statie cand aproape imi pierdusem speranta si am aflat ca acestea vin din 20 in 20 min. Incercam sa imi inchipui cate autobuze avem de asteptat si cum se duce de rapa vizita noastra la castel. Vanzatoarea ne spusese clar ca daca nu ajungem la timp nu mai putem intra. Varianta alternativa era sa o luam pe jos pe un drum de munte (asa la 25’ inclinatie, poate mai bine, de fapt nu mai bine ci mai rau pentru noi..adica spre 30’) ce dura 45 minute.  Ca urmare a experientei mele de coborare pe picioare de la Omu unde panoul arata 3 ore si ceva si eu am facut 6, am realizat ca in general pe indicatoare sunt mentionate perioadele de timp pentru un traseu parcurs de  alpinisti sau capre de munte. Nu de Bucuresteni asa ca am inmultit timpul cu 2 si m-am ingrozit. 45 min X 2=90 minute.  Aceasta varianta a doua venea sa imi confirme acelasi lucru ca si prima cu mesajul :” La castel vei intra in viata urmatoare”.  Asa ca ne-am pus rucsacele in spate si am inceput sa alergam spre varful muntelui pe care si-a gasit Ludwig al II-lea sa faca acest castel. Cred ca multi l-au injurat…. In fine.

Spre mirarea noastra am ajuns la intrarea in castel cu 5 minute inainte de a se face accesul pentru grupul nostru. Facusem pana in varf 15-20 min. Am realizat astfel ca cele 45 minute mentioate de ei, se refera la oamenii care merg normal.  Oamenii normali care merg normal, nu sportivi de performanta si nu capre de munte. In fine. Curgeau apele pe noi ca  Niagara. Ne-am tamponat cu toate servetelele uscate si pana sa intram, am revenit la t0. In grupul nostru erau cam 15 chinezi, o familie de italieni si noi.  Nici nu ma asteptam sa fie altfel. Ma aflam in Germania. O Germanie in care limba oficiala devenise chineza.

La intrarea in castel, ca si la WC sau metroul de la noi, am intalnit sistemul cu bare.  Un panou electronic afisa numarul turului ce urmeaza sa intre. Turul, respectiv numarul acestuia era trecut pe bilet. Biletul se introducea cu codul de bare catre aparat si dupa ce treceai bara din spate iti ura “bun venit”.  Daca ajungeai mai tarziu si turul de pe panou nu corespundea cu turul tiparit pe bilet, adio si n-am cuvinte. Daca aveai taria si dorinta sa iti cumperi alt bilet nu era destul acest lucru, mai trebuia sa cobori si faci traseul pe jos sau sa astepti un autobuz care sa te duca in oras la casa de bilete.  Mare pacat. Eu as fi pus casa de bilete la intrarea in fiecare castel. Dar daca ma apuc sa spun ce faceam eu…mai bine incep o carte asa ca propun sa trecem mai departe.

In castel…totul a inceput cu urcatul a 3 etaje. Nu vreti sa stiti ce era in mintea mea. Dupa ce am alergat la deal ca o mocanita care scoate aburi, acum incepeam turul cu urcatul a trei etaje. Tineam buzele stranse sa nu cumva sa iasa aburul pe afara. Am urcat pe o scarita mica intr-o spirala destul de stransa. Sus am ajuns intr-un hol unde ne intampina o statuie mica de bronz a regelui Ludwig al II-lea. El a ridicat aceasta minunatie de castel (mai precis muncitorii :-)))))) ) S-a  implicat personal in constructia acestui castel care a inceput in anul 1869, fiind cel care a ales destinatia si tematica pentru fiecare camera. Constructia a fost finalizata si mobilata in anul 1872. Mai multe despre castel puteti afla in limba romana de aici.

Primul lucru care m-a fascinat dupa ce am intrat in castel, a fost un candelabru imens cu lumanari aflat in camera tronului. Cred ca era facut din bronz. Pe perete am recunoscut o ditamai pictura cu Sf. Gheorghe. Becali si Ludwig erau/sunt ocotiti de acelasi sfant. In plus, amandoi au/au avut cate un castel. Alte asemanari nu am mai gasit…dar poate nu am cautat eu bine. In mod cert Ludwig nu a avut nici o legatura cu oile. :-)))) Pe toti peretii, in toate camerele castelului gaseai lebede, fie pictate, fie incrustate pe diverse obiecte, sau portelanuri asezate frumos pe mobilierul vechi. Lui Ludwig i se mai spunea si “regele lebeda” . Va sugerez pentru a gasi cat mai multe raspunsuri la curiozitatile ce apar in timpul vizitei la castel, intrebari cu care ramaneti daca alegeti audio turul, sa cititi macar pe scurt, in Wikipedia,  despre viata lui Ludwig.

Revenind la candelabre, acestea aveau forma unor coroane de diferite dimensiuni.  Ma intrebam cate lumanari folosea Ludwig intr-o zi? Iubitor de cultura, sustinator al lui Wagner, Ludwig a construit la Neuschwainstein o sala de muzica. Era pasionat de creatiile lui Wagner si ceruse ca acestea sa ii fie prezentate in aceasta sala pe care o folosea pentru sine.  Astfel erau aprinse 600 de lumanari doar pentru el.  Probabil ca acest lucru s-a intamplat pentru ca nu a apucat bine sa se termine constructia si amenajarea castelului ca Ludwig a decedat.

Dormitorul lui este o opera de arta. Sculptura in lemn facea ca acest loc sa para atat de special.  Nu ai voie sa faci poze in castel decat in cazul in care platesti, iar eu asteptam sa primesc banii inapoi pentru alergatura pe care am tras-o…. si nu din vina mea.  Asa ca am cautat poze pe net pentru a va arata si voua ce puteti vedea acolo Toate pozele sunt mici…dar macar va puteti face o idee.

Castelul difera mult daca ar fi sa il compar cu Pelesul.  Personalitati diferite, aleg stiluri de viata diferite. Pelesul a fost construit putin mai tarziu (1873-1914) si parerea mea personala este ca Pelesul este mai luxos dar acest lucru nu este un minus pentru Neuschwainstein  care are alta poveste, in alta perioada, cu alte personaje.

Dupa ce am vizitat castelul ne-am indreptat catre Marienbrücke (podul Mariei) care imparte cu fiecare calator o priveliste de vis. Pe o parte a podului se vede castelul marginit de munte si pe alta parte o cascada de o frumusete ce nu poate fi explicata in cuvinte. In departare se zarea un varf de munte pe care statea vertical un nor lung, suficient de bine configurat ca sa te faca sa crezi ca ar fi vorba despre un vulcan in eruptie. O frumusete.

De aici, de la Marienbrücke, se poate lua autobuzul pana jos la casa de bilete. Noi am preferat insa sa coboram prin padure. Am coborat asa …cam 40 de minute pe alt drum si nu pe cel pe care am urcat. Picioarele mele faceau ca lopetile de la mixer.  Unde sa mai mergi cu telecabina? Cu care picioare? Suflet de 18 ani si picioare…de cati ani am…Asta e. Asa ca am luat-o la pas catre un lac minunat aflat la 5 minute de casa de bilete si care se numeste Alpsee.  O bucatica mica de plaja iti ofera putina bucurie intr-o zi calda si te lasa sa te racoresti in apa limpede si colorata in verde ca piatra de jad.  De la lac am urcat la un alt castel – Hohenschwangau, pe care nu l-am mai vizitat si in interior pentru simplul motiv ca nu mai aveam foale. Trebuia sa ma ocup de alimentare pentru ca fizicul meu intrase in greva generala si voia mancare si ceva de baut, o inghetata, o atentie, un masaj si un somn bun. Eram sus la castel si nu puteam sa beneficiez de nici una dintre cerinte.  Asadar, a fost asa…ca o vizita de lucru…dar sunt sigura ca merita vazut. La muzeu nu am mai ajuns pentru ca deja se facea maine iar glume cu vizita la muzeu nu ar fi fost exact pe gustul meu dupa ce am calarit muntii pe jos ca Fefeleaga pe Bator si bateriile mele erau complet descarcate. Asa ca ne-am hotarat sa mancam si sa plecam spre casa. Imi ramasese un Joule si jumatate ca sa pot sa mestec si sa tin ochii intredeschisi.

Ajunsi in gara, ne-am dus la informatii, dar era inchis. O doamna din gara, ne-a sugerat sa sarim la gatul conductorului care trage primul tren pe peron si sa ii cerem informatii. Urmatorul tren era din Füssen spre Augsburg si nu stiam exact daca ajunge in orasul nostru de legatura sau nu.  Trenul asta, Fantomas pe numele lui dat de noi, parea ca a venit fara conductor. Ori l-am pierdut din cauza oboselii, ori nu a fost. Asa ca ne-am urcat in tren.  Uitasem sa va spun ca in afara de Munchen unde mai gasesti net pe strada din cand in cand…rar…in afara orasului poti sa dai cu tunul ca wi-fi nu gasesti.  Mai mult decat atat in gara ramasesem fara semnal la telefon. Adica nici telefon nu puteam sa dau…In aceasta situatie, ce mai conta in ce tren ne urcam ..:-))). Dupa circa 10 minute de mers cu trenul, am primit un SMS de la Orange care ura bun venit in Germania. Revenise semnalul, si Orange are si el lacunele lui. Uitase ca mi-a mai spus asta odata. Dar nu m-am suparat. Daca nu imi trimite SMS-uri la 3am totul este ok.

Dupa ce trenul a mers ceva vreme, am descoperit ca trenul ajungea intr-un oras ce se numea Kaufbeuren in care puteam prinde o legatura catre Munchen. In 5 minute dupa ce trenul in care ne aflam ajungea in gara Kaufbeuren, pleca de la alta linie trenul catre Munchen. Doar ca neprevazutul a facut ca Fantomas sa fie obosit si el si a condus trenul  ca pe un trabant. Catinel si parca simteam cand schimba vitezele (rar). Asa de catinel a mers ca a ajuns in gara dupa ce plecase trenul de Munchen. Eram intr-o gara a unui sat. Urmatorul tren catre Munchen venea peste o ora. Asa ca ne-am dus sa bem o cafea. Partea proasta era ca totul era inchis. Tot. O gara pustie, fara picior de “CFR”-ist din ala care da din steag, fara “ciocanar” la roti, fara o duduie care sa spuna ceva oamenilor prin difuzor. Mort. Totul mort . Pe peronul acestui orasel se aflau jumatate dintre calatorii trenului in care am fost si noi si care au pierdut si ei legatura spre Munchen.

In cele din urma am ajuns acasa si m-am asezat sa va scriu.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa…cum a fost ea.

Daca mergeti la castelele din zona,  acum sunteti macar pregatiti emotional. In rest, totul este de vis. Imagini de vis, cai de poveste, senzatii de nedescris si amintiri de neuitat. Un loc de nota 10.

Calatorie placuta si sa auzim numai de bine!

 
Leave a comment

Posted by on August 7, 2017 in Efectul de Brand

 

Ce te faci cand dai de oameni lipsiti de empatie?

Ce mult mi-as dori ca oamenii sa fie toti fericiti….

Ar fi lumea mult mai buna. Ar fi si animalele mai fericite. Sigur o sa apara, persoane care sunt mai mult inclinate spre ratiune decat emotie si care sa spuna: “mai lasati-ma dom’ne cu fericirea asta”. Dragii mei, fiecare este liber sa fie exact asa cum pofteste. Eu imi doresc sa traiesc ca pana acum, fericita asa ca alegerea mea nu poate fi pusa in discutie.  Fiecare avem in viata momente care sunt la polul opus al fericirii dar trecem mai usor peste ele atunci cand stim ca putem sa alegem sa vedem partea buna a lucrurilor in locul partii rele. Sa ne pacalim mintea si sa o facem sa se simta prost pentru ca uneori isi bate joc de noi. Sunt sigura ca daca nu la drumul mare, macar ascunsa intr-un colt, o parte buna intotdeauna exista si umbland dupa ea, te linistesti, devii mai calm, mai bland, mai bun, si apoi fericit.

Sa trec direct la subiect.

Asa cum unii dintre voi stiti deja, am intalnit ieri un arici care mi s-a parut mie ca nu se simtea bine. Astazi, m-am dus sa-l caut. Nu a trebuit sa il caut mult pentru ca exact din zona in care ma intalnisem ieri cu ariciul rasunau latraturile unor catei Husky. Doi caini mari, frumosi, bine facuti, tabarasera pe bietul arici. Stapanii lor, doi tineri, cu varsta cuprinsa intre 25-30 ani, se uitau si nu faceau nimic. Pana am ajuns eu din varful unui deal, in dreptul cainilor, a durat mai bine de 5 minute.  5 minute in care bietul arici a fost terorizat. Cel putin 5 minute.

La inceput le-am spus baietilor ca imi e mila de arici. Lor nu le era. Mi-au spus ca ariciul e obisnuit . Sigur ca obisnuiti ar fi fost si ei cu incendiile daca le-ar fi luat casa foc zilnic dar m-am oprit din a face astfel de comentarii.  Le-am spus insa ca si cainii pot sa se raneasca . Nu i-a interesat nicicum. Am ramas asadar langa ei si ma uitam cand la unu cand la celalalt. Cand au vazut ca nu ma misc, si-au luat cainii si au plecat. Aricel tremura saracutul din toti tepii lui. Nu a vrut nici cu mine sa vorbeasca. Dragul de el…. El avea o inima spre deosebire de cei doi tineri a caror inima inghetase de mult.  Poate au crescut intr-o familie nefericita, poate au avut necazuri prin care au trecut singuri fara nici un suport, poate viata i-a trecut prin experiente care ingheata inimi, nu stiu, dar cred ca numai doi oameni nefericiti pot reactiona astfel. Ma rog pentru ei si pentru bietii lor caini, care in situatia de fata nu aveau nici o vina. Sper ca macar pentru ei sa aiba stapanii lor putina inima prin care sa mai circule sangele. Si ei au nevoie de iubire. Si lor le place sa fie fericiti. Adevarul este ca tuturor ne place atunci cand suntem fericiti.

Cele mai cumplite afectiuni ale oamenilor sunt indiferenta si ura. Dar sa nu uitam ca afectiunea inseamna si simpatie, prietenie, dragoste fata de cineva.  Acum, depinde de care parte a baricadei se afla fiecare.  Sa ne fereasca Dumnezeu  de indiferenta si ura semenilor si sa ne scoata in cale oameni fericiti alaturi de care noi, astia mai poeti, mai sentimentali, putem sa traim cu bucurie.

Si ca sa privim partea buna a lucrurilor, aricel nu a patit nimic. Avea cativa tepi lipsa dar poate erau asa si inainte…S-a speriat tare rau dar era in viata. Maine ma duc la el sa vad ce face si va tin si pe voi, cei care doriti sa aflati, la curent.

 

 

 

 

 
Leave a comment

Posted by on August 4, 2017 in Articole diverse

 

Zugspitze (2962m) – jurnal de calatorie

Era un sfarsit de saptamana ce parea sa aduca peste weekend o vreme buna dupa ce o perioada lunga de timp plouase aproape in fiecare zi. Planuisem cu sotul meu inca de mult, sa ajungem candva pe cel mai inalt varf din Alpi, de pe teritorul Germaniei si anume Zugspitze  a carui inaltime este de 2962m.  Povestirile celor care au fost dar si imaginile de pe internet nu faceau decat sa ne inteteasca dorinta de a ajunge acolo. Experientele s-au tinut lant mai ales ca ne aflam intr-o tara straina in care totul este in limba germana. Rar gasesti ceva in engleza.

Ne-am cumparat biletele de tren si a doua zi, gata echipati,  am pornit la drum.  Am luat metroul pana la gara centrala, Hauptbahnof (Munchen) si de acolo urma sa luam trenul. Pe bilet erau trecute doua gari prima era Hauptbahnof  trenul fiind mentionat la ora 7:01 de la linia 2 si a doua gara, Pasing, trenul fiind mentionat la 7:11 de la linia 4.  Mergem la prima gara, cautam linia 2 si observam ca aceasta lipseste cu desavarsire. Cum germana nu e limba mea materna, nu am observat ca era trecut si un S in dreptul primei gari. Acest S (ce venea de la S-bahn sau tren suburban), schimba toata schema. Insemna ca de la gara centrala ar fi trebuit sa iau un tren suburban care sa ne duca la gara Pasing de unde urma sa luam trenul regional (un personal). Acel mic S ne putea strica toata veselia. Noroc ca am fost prevazatori si am plecat devreme de acasa astfel incat timpul ne-a ajuns pentru a ajunge la locul potrivit si implicit pentru panicarea si “despanicarea” mea.

Am ajuns la Pasing si am luat trenul regional catre Garmisch-Partenkirchen. Trenul arata foarte cochet. Impartite de un culoar gaseai cate 2 scaune pe dreapta si 2 pe stanga dispuse in fel de fel de moduri. Unele erau fata in fata cu altele si cu o masuta intre ele. Pe masuta gaseai imprimata o harta cu traseul pe care il urma trenul. Mi s-a parut o idee foarte buna. Stiai ce statie urmeaza fara sa te chinui prea mult. Pentru cei care alegeau sa stea pe scaune care nu erau dispuse fata in fata si care nu erau inzestrate cu masuta ca aceasta, exista la capatul vagonului un monitor pe care puteau fi observate statiile care erau de altfel anuntate si prin statie. Aveau scaune si de-a lungul vagonului unul langa altul (ca la noi la metrou), pliabile insa, pentru a crea loc in cazul in care circula persoane cu carucioare, sau biciclete. Foarte bine organizat totul. Trenul avea si aer conditionat, iar din punctul meu de vedere a fost de nota 10. A venit la timp, a plecat la timp, a ajuns la timp iar conditiile de calatorie foarte bune.  Calatoria a durat aproximativ o ora si jumatate.

De la  Garmisch-Partenkirchen  am luat un tren ca o mocanita pana la Grainau. Acesta circula pe linii inguste si intre linii dispunea si de o sina zimtata (in care intra o roata dintata) care sa ii permita sa urce si sa coboare in siguranta.  Am mers cu mocanita asta cam 15-20 min dupa care am luat de la Grainau o alta mocanita care ne-a dus pana la  ghetar (2600m).

Cu aceasta din urma am mers aproape o ora la o inclinatie de 25’. Primele 30 de minute au fost parcurse de mocanita prin padure urmand ca apoi aceasta sa traverseze un tunel lung sapat in munte in aproximativ 30 minute. Mie mi s-a parut grozav. Mi-a amintit de drumul in salina de la Slanic. Mocanita arata intr-un anume fel. Geamurile se puteau trage cam 20 cm in jos ca pe vremuri la CFR. Cabina conductorului era simpla, nu te ducea cu gandul la prea multa stiinta desi  privind la sincronizarea mocanitelor pe tot acest traseu mi-am dat seama ca butoanele alea simple care par de colectie, au povestea lor din care tehnologia de varf nu lipseste.

In total din tren in tren am facut din gara centrala din Munchen si pana aici la ghetar, 3 ore.

Ajunsi la ghetar, ne-am bucurat de zapada ca atunci cand se depune bine zapada inainte de Craciun, nu mai circula nici o masina si totul este alb si linistit. La Bucuresti venisem de la 35’C si acum ajunsesem la  4’C. Nu mai conta daca ne este frig, cald, sete, foame,etc.  Ajunsi acolo sus, cu picioarele pe pamant dar totusi atat de aproape de Dumnezeu, imaginea ne-a amutit pe amandoi.  Am fost atat de fermecati de acest loc incat cuvintele nu mai aveau nici un rost. Cat vedeai cu ochii norii inveleau muntii iar tu te situai undeva sub aceasta patura. Pe alocuri mai scoteai si capul din patura si priveai norii de sus, de deasupra lor.  Cerul senin, norii pufosi, pe jos zapada si noi in adidasi ca doi Bucuresteni vesnic indragostiti si cu capul in nori.

De la ghetar am luat telecabina si ne-am urcat pe Zugspitze pana in varf (2962m). Diferenta de temperatura intre ghetar si varful muntelui se simtea considerabil. Ne-am mai luat cate un pulover, ne-am scos batiste, ne-am pus glugi, chestii din astea. Culmea este ca dupa 10 minute de plimbare pe varf am simtit o foame apasatoare si ne-am bucurat de un faimos carnat nemtesc cu mustar. Dupa ce am mancat bine, am gasit si un restaurant frumos de unde am luat cafele si ceai. Mancau acolo oamenii o ciudatenie interesanta…Cred ca mi-ar fi placut sa o incerc. Intr-o farfurie de ciorba era o ditamai galusca si peste ea zeama. Nu stiam daca o fi ciorba, mancare sau desert. Am aflat pana la urma ca era vorba despre un fel de papanas cu crema de vanilie peste. Nu stiu cum e la gust pentru ca la noi nu mai era loc sa intre ceva peste carnatul acela si nu ne doream sa ne fie rau cand ne putea fi bine, vorba marelui rege. Ne-am tot invartit pe varful acesta. Am constatat ca la acea inaltime se afla in lucru statia noului traseu pentru talecabina. O a doua ruta. Vizitatorilor li se ofera astfel  posibilitatea rara de a asista la o capodoperă tehnica in devenire. Muncitorii (unguri, dupa vorba) lucrau suspendati iar jos, sub ei, nu se zarea cu claritate partea de jos a muntelui, atat de departe era. Cred ca oamenii astia sunt niste eroi.  Ce curajos trebuie sa fii si probabil si foarte credincios pentru a lucra la aceasta inaltime. Numai Dumnezeu si cablurile alea te ajuta sa nu devii un parapantist fara parapanta.Pe aceasta constructie, erau din loc in loc, montate panouri informative cu descrierea varfurilor muntoase. A trecut ceva vreme pana am realizat ca daca priveai panoul din fata, acesta completa exact imaginea (lantul muntos) din fata ta descriind exact varfurile pe care le observi ridicand ochii din panou. Din nou mi s-a parut o idee exceptionala. (Prima a fost cea cu harta imprimata pe masuta din tren….in caz ca ati uitat)

Acest varf pe care ne aflam era in intregime stancos, fara vegetatie pe el. Nu puteai circula la propriu pe munte dar te puteai bucura de priveliste de pe platforma construita in varful acestuia. Ne-am tot invartit pana ce ne-am dat seama ca am ajuns pe partea austriaca. Zugspitze se afla chiar la granita Germaniei cu Austria. Cu putin efort daca luam telecabina pe partea aceea ne puteam trezi in alta tara. Ar fi fost foarte distractiv. Vii neamt si pleci austriac. Am insa convingerea ca cineva la urcarea in telecabina ar fi realizat ca biletele noastre sunt pentru cealalta parte…si ar fi avut grija sa ne trimita acasa. In fine, nici nu mai conta. Totul era atat de frumos incat orice altceva ne era total indiferent.

Am luat apoi telecabina inapoi pana la ghetar.

Deja vremea se incalzise,zapada de pe jos incepuse sa se mai topeasca putin pe ici pe colo. Daca stateai la soare ardea atat de tare incat tricoul era mai mult decat suficient. Nimeni insa nu statea in costum de plaja desi vremea permitea acest lucru. Cred ca pe aici se face plaja doar in parcuri si la strand. Pe munte nu. Am fost si la un munticel mai mic pe nume Wallberg (1722m) si acolo imi amintesc ca nimeni nu se dezbraca nici macar de tricou iar in ziua aceea soarele ardea bine de tot. Foloseau crema de plaja pentru fata si pentru maini. Probabil ca asa se obisnuieste…sa nu te dezbraci pe munte. Ce ne-a surprins foarte tare este faptul ca inspre pranz cand deja incepuse sa se aglomereze la ghetar, oamenii erau insotiti de caini. Nu am vazut atatia caini in tot orasul cati am vazut sus pe platou si nu ma refer la caini “ciobanesti” ci la fel de fel de mosmondei din aia mici. Mi-a placut ca oamenii isi scot prietenii la plimbare oriunde dar numarul lor mi s-a parut foarte mare. Sa spunem ca peste imaginatia mea.

Comparativ cu cota 2000 de la noi, prin prisma experientelor mele de pana acum,  as spune ca vorbim despre frumuseti ce nu pot fi asemanate. Flora si fauna de la noi se pare ca nu prea exista in Alpi. Muschiul acela de la cota, moale, pufos, presarat cu floricele mici roz si albe…nu l-am descoperit in Alpi. Nu au nici greieri sau lacuste. Am citit pe net ca nu au nici ursi, lupi sau poate ar fi mai simplu sa spun ce animale poti intalni daca pornesti  la drum prin Alpi. Poti sa vezi vulpi, marmote, capre, cerbi, mufloni, caprioare si pasari, dar numai in cazul in care faci ceva trasee in partea impadurita la o altitudine mai mica, sau mai precis daca aloci mai mult timp. Altfel te limitezi doar la pasari.  Atat cat am apucat eu sa observ, mi s-a parut ca versantii au un unghi care nu prea permit accesul oamenilor sau animalelor deopotriva.  Orice drum este bine delimitat uneori cu sarma, montata pe marginea drumului de catre cei responsabili. sau alte ori de copacii crescuti pe un teren atat de inclinat incat nici daca vrei nu poti sa mergi spre dreapta sau spre stanga ca ajungi la poalele muntelui. Iata un motiv pentru care in zona impadurita nu exista varianta de a fura nimeni lemnul…E greu de carat :-)))   Este insa o zona foarte buna pentru alpinisti si pentru parapantisti, cei din urma alegand insa sa zboare de la inaltimi de 2000m. Nu am vazut sa sara cineva de la 2962m dar cine stie…Poate ca sar si de aici.

Ne-au mai trebuit 3 ore sa ajungem inapoi acasa si apoi inca cateva zile in care ne minunam din 10 in 10 minute de frumusetea Alpilor.  Printre imagini cu versanti intiparite in memorie, cu nori, cu tot “zen-ul” la pachet, imi revine in minte si papanasul ala…oare cum era??

 

Informatii suplimentare

  • Costul acestei excursii se ridica la aproximativ 100E/persoana si include (transport -tren-mocanite-telecabina dus intors si ceva de mancare, o cafea, un ceai o atentie).
  • Pagina oficiala cu informatii suplimentare despre Zugspitze o puteti gasi aici.
  • Biletul de tren din gara centrala-Munchen poate fi cumparat cu optiunea inclusa pentru mocanite si telecabina. Puteti sa va stabiliti traseul daca alegeti sa mergeti cu trenul folosind pagina oficiala Deutsche Bahn 
  • Biletul de tren este de preferat sa il cumparati din gara pentru ca va puteti sfatui si respectiv afla informatii de mare valoare de la vanzatori.  Gara centrala din Munchen se numeste Hauptbahnohof
  • De la Hauptbahnhof se merge cu un tren suburban(S-bahn) pe care nu il gasiti la o anumita linie langa celelalte trenuri. Pentru a lua un tren S-bahn catre Pasing (un fel de Gara Basarab…sa zicem de unde pleaca trenul spre Garish – Paternkirchen-Zugspitze) se coboara din gara centrala intr-un pasaj urmarind cu mare atentie semnul S. Ajunsi pe peronul de jos cautati trenurile care sunt listate si care merg spre Pasing. Pe peronul lui S-bahn exista un panou unde gasiti si rutele fiecarui tren in parte.
  • Cand calatoriti spre Munchen este foarte util sa descarcati in telefon rutele mijloacelor de transport pe care le gasiti aici
  • Pentru a avea acces la toate mijloacele de transport (S-bahn, U (metrou), autobus, tramvai) puteti cumpara un abonament ISAR-card despre care gasiti informatii aici. Cu un abonament ISAR card pentru o saptamana puteti calatori in oras pe toate liniile in functie de numarul de inele pe care le-ati ales. Munchenul nu e impartit in sectoare ci in inele…Despre ele aflati aici

Sper ca informatiile postate sa va fie de folos pentru a ajunge in siguranta si pentru a va bucura ochii si sufletul de frumusetea dezvaluita de Alpi din varful Zugspitze.

Calatorie placuta!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

 
Leave a comment

Posted by on August 1, 2017 in Articole diverse

 
 
%d bloggers like this: