RSS

Hai la groapa cu furnici / Vrei cireșe? Ia de aici!

Monica Rosu - La cirese

Dacă aveţi un prieten în Germania şi îi faceţi o vizită, îl puteţi surprinde plăcut cu lobodă, puţin borş, brânză proaspătă, roşii de grădina din alea dulci dulci şi zemoase, o palincă două, oleac de slană şi eventual o pâine de casă. De la el către casă, puteţi pleca dacă vă nimeriţi în iunie, cu o sacoşă de cireşe amare fiindcă nemţii nu le mănâncă. Sunt menite să crească în pom și să cadă pe jos.

Astăzi mă aflam pe o plantaţie de corporatişti.  În jurul clădirilor în care aceștia își desfășoară activitatea, se află un parc (zic ei) pe care eu îndrăznesc să îl numesc cu mâna pe inimă, câmp. Dacă nu ai o alergie poţi să o culegi de aici. Cresc toate bălăriile pământului. Printre ele, ici şi colo, găseşti câte un cireş cocoşat de încărcat cu cireşe amare. Ce bucurie…Doamne cât m-am bucurat că am găsit aşa ceva…M-am întors, acum, pe seară…şi nu am cules nimic pentru acasă. Am servit doar la “bar”, în picioare.

De bucuria culesului şi mai ales a mâncatului, cu ochii în sus după cireşe, am călcat pe un muşuroi de furnici. Aşa furnici ca cele nemţeşti, nu am mai pomenit. Pur şi simplu le vedeam cum sar de pe pământ pe piciorul meu şi rămân înfipte cu dinţii în mine. Ca să mă înţelegeţi mai bine, stăteau în gură. Picioarele şi corpul erau în aer. Mi-a părut rău că am călcat pe muşuroi, voi mă ştiţi ce miloasă sunt, dar aşa comportament agresiv rar mi-a fost dat să văd. Cu semne de muşcături pe picioare, am plecat de acolo val vârtej. Preţ de 3 ore simţeam furnici prin păr, pe sub tricou…etc nu stau să înşir aici dar cam peste tot. Erau doar impresii, pentru că furnici  ar fi fost imposibil să mai fie pe mine în condițiile în care m-am scuturat şi am bătut din picioare minute în şir după “accident”. Dacă m-ar fi văzut cineva ar fi putut crede că am suferit o criză comiţiala, că fac un dans al ploii sau poate dau un examen pentru instructor de fitness. Cu mişcări bruşte, tremurături din toate încheieturile, zvâcnituri ale braţelor şi picioarelor, mişcări de break dance, cu genunchii la piept şi lovituri de Kung-fu, cam aşa am scăpat eu azi de furnici. Dacă ar fi fost o demonstraţie de karate, o kata, săream de la centura galbenă la un DAN :-)))). Praf îi făceam.

Aşadar, mâncata şi muşcată am plecat spre casă. Spre casă nu acasă. Acasă… e într-un singur loc pe pământul ăsta, acolo unde se găseşte lobodă, borş şi unde cireşele amare nu le găseşti la orice pas.

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on June 24, 2019 in Articole diverse

 

Cartile de joc Pacalici, au inlocuit Pacaliciul cu Mega Image

Pentru ca locuiesc intr-o zona lipsita de piete  normale(accesibile), fac o mare parte din cumparaturi la Mega Image.  Am cumparat mai multe produse expirate sau care pareau expirate chiar daca se aflau in termenul de valabilitate.

O sa incepem cu viziunea Mega Image.  Ma refer la viziunea scrisa pe hartie si nu la cea cu care clientii ar trebui sa rezoneze. “Hranitor, Sanatos, Sigur si Accesibil. Impreuna livram ce este mai bun din MEGA IMAGE, pentru viata.” Pentru viata de apoi as spune.

Initial am vazut in vitrina Mega Image, printre mezeluri, crenvusti ce pareau mumificati. Capatasera o culoare pamantie, erau negriciosi si mai subtiri la capete, ca si cum un vaccum i-a tras spre interior. Ar fi putut sa se califice pe primul loc intr-un un top 3 al colectiei de mumii din Muzeul de Stiinte Naturale Mega Image.

Am spus ca “ar fi putut sa se califice in top 3 colectii de mumii” pentru ca batalia se da intre mai multe produse mumificate ce vin sa intareasca mentiunea ca Mega ne livreaza ce este mai bun pentru viata (de apoi).

Am mai luat de la Mega Image si bomboane cu lichior. Lichiorul se preschimbase in gem si ciocolata avea pete albe putin prafuite. Se aflau in termenul de valabilitate dar nimic nu te putea convinge ca ai putea consuma asa ceva.  Probabil ca de la transport, de la diferente de temperatura si-au modificat culoarea, dar cum s-a preschimbat lichiorul in marmelada imi e greu sa explic. Taiai bomboana cu cutitul si nu curgea nimic. Am dus produsul inapoi, am primit banii si intamplarea a facut sa trec cu cateva ore mai tarziu sa mai cumpar ceva si sa vad ca toate cutiile cu bomboane umplute cu lichior mumificat erau la locul lor.

Am luat legatura cu angajatii Mega Image prin intermediul Facebook. In timp ce eu le prezentam situatia adresandu-ma lor folosind forma de politete, ei imi raspundeau folosind persoana a doua. Le-am adresat rugamintea de a folosi tot forma de politete, dar se pare ca si aceasta era expirata. Mi-au raspuns tot la persoana a doua.

Degeaba aveti  o echipa de marketing care face campanii, se agita sa va creeze o imagine, cand la raft, vindeti clientilor vechituri.

Degeaba aveti  o echipa de marketing daca in relatiile cu clientii, angajatii sunt inadaptabili si lipsiti de respect.

Cand omul cumpara un produs vechi, trece o data cu vederea, dar cand cumpara si cumpara fara numar produse de toata rusinea, atunci schimba foaia. Imi pare rau sa va spun dar desi  viziunea  voastra este Mega, senzatia mea despre voi  este micro.

Sunteti nimic mai mult decat hotul cinstit. Da, exact asa cum ati auzit. Daca cineva isi da seama ca a cumparat un produs vechi, ii dati banii inapoi fara comentarii astfel incat sa nu mai faca scandal in dreapta si in stanga, dar daca printre clientii vostri se afla oameni in varsta, care nu realizeaza ca produsele sunt vechi si le consuma ca atare, sau care nu au putere sa mai vina sa va solicite returnarea sumei, ce faceti? Cu ei ce se intampla? Sunteti atat de josnici incat va bazati pe asta? Voua nu va trebuie campanii de CSR ci de CPR.

Am o intrebare pentru Mega Image: Ati  fi de acord ca atunci cand un client gaseste un produs vechi, sau in perioada de valabilitate dar cu toate acestea stricat si care ii poate dauna sanatatii, sa ii returnati suma platita de doua ori?

Asa ar fi cinstit. Pentru recuperarea sumei cheltuite, clientul, (daca nu apeleaza la medic  si are capacitatea de deplasare ) bate drumul inapoi la magazin, alocand din timpul sau. Cine ii plateste clientului acest timp? Cum rasplatiti timpul alocat de client pentru greselile voastre?  Va intreb, pentru ca daca un client face o comanda online la Mega Image, plateste serviciul de livrare.  Serviciul de livrare de la client la Mega Image, cine il deconteaza?

 

 
3 Comments

Posted by on June 16, 2019 in Efectul de Brand

 

Iubirea nu moare niciodata

Va rog sa nu cititi acest articol! Nu face parte din categoria celor cu care v-am obisnuit.

El este destinat numai persoanelor care au alaturi o pisicuta aflata in ultimele clipe de viata. Am ales sa fac public acest articol pentru ca eu am cautat astfel de informatii pe internet si nu am gasit nicaieri. Nu stiam cum se poate manifesta o pisica atunci cand nu mai poate lupta cu viata. Nu stiam ce ar trebui sa fac sa ii alin suferinta, cum sa o ajut. Asa cum ne-am obisnuit din media, va spun de la inceput ca acest articol va poate afecta emotional, dar in acelasi timp va poate prezenta ultimele clipe de viata (in situatia data) si importanta iubirii in tot acest proces.

Intotdeauna, in toate articolele mele,  am incercat sa scot in evidenta partea frumoasa a vietii. Am evitat sa povestesc lucruri triste pentru ca am convingerea ca oamenii au nevoie de bucurie. Tristete au si ei destula in viata lor, suficienta cat sa nu mai preia si de la altii. Totusi, astazi voi face o exceptie fiindca acest articol va poate ajuta in luarea unor decizii care sa influenteze intr-un fel sau altul, ultimele clipe de viata ale prietenului patruped. Am convingerea ca animalele simt mai mult decat credem noi ca ar simti chiar si in stare de coma.

Astazi, 5.06.2019, am aflat raspunsul la toate intrebarile pe care le aveam, raspunsuri pe care nu le gasisem pe internet.

Am fost o familie norocoasa sa avem printre noi ca prietena, membru al familiei, o pisica ce ne-a fost alaturi in orice situatie, timp de 17 ani. O pisica ce nu apartinea unei rase speciale dar speciala prin felul ei de a fi. Nu ne-a suparat niciodata, nu ne-a deranjat, foarte inteleapta, jucausa, nu era exact modelul de pisica care sa doarma cu noi in pat sau sa se ceara constant mangaiata si rasfatata dar noi invatasem sa ii oferim iubirea exact in cantitatile acceptate.  A crescut alaturi de noi 3 as putea spune. Eram fratele, mama si tatal ei in timp ce ea devenise sora si respectiv fiica noastra.

In ultimul an a fost diagnosticata cu insuficienta renala si primea zilnic tratament in acest sens. Totul ar fi fost bine, daca nu era si varsta care sa isi spuna cuvantul. 17 ani. Aproape in fiecare zi incepuse sa vomite cate putin. Intamplarea a facut ca a trebuit sa plecam o perioada din tara si am lasat-o acasa cu copilul nostru (adult si el), care a avut grija de ea ca de surioara lui. A dus-o la cabinetul veterinar si medicul i-a sugerat un regim care sa ii imbunatateasca digestia. A fost mai bine dar dupa doua, trei saptamani a inceput din nou sa vomite. Nu des. O data pe zi, uneori la doua sau trei zile.  Puteai crede ca nu e ceva important. A dus-o totusi din nou la doctor si mai multi medici au incercat sa ii ia fara succes sange pentru analize. Nu curgea pic de sange. I s-a crescut doza de tratament pentru rinichi, dar nici asa nu se vedea un rezultat satisfacator. Era din ce in ce mai slabita si mersul ii era din ce in ce mai greoi.  Apoi a fost trecuta pe perfuzii pentru ca refuza sa manance si deasemenea sa bea. Facuse doua zile perfuzie la cabinet. O ducea dimineata si o lua cand spunea medicul, spre seara.  In ultima zi de perfuzie, cand baiatul s-a dus sa o ia de acolo, pisicuta a facut o criza de epilepsie. Noi, mama si taticul ei, fiind plecati din tara, ne prapadeam de grija si dor atat pentru pisica dar si pentru baiatul nostru pe care ramasese tot greul.

La ora 11 pm imi cumparam bilet de avion pentru a doua zi la ora 10 am. Cand am ajuns acasa si am m-am apropiat de ea, de Mau-Mau (uitasem sa va spun cum se numea pisicuta noastra),  a ridicat capul s-a uitat la mine si a facut a doua criza de epilepsie. Am tinut-o in brate si am alintat-o in tot acest timp incercand sa o linistesc desi stiam bine ca in timpul crizei de epilepsie te afli intr-un moment de inconstienta. A durat cam 40 de secunde care mie mi s-au parut o vesnicie. Apoi, in bratele mele fiind, a inceput sa toarca linistita. Privea insa in gol, chiar daca ma asezam in dreptul ei, aveam senzatia ca privirea ei trece prin mine. Durerea pe care am resimtit-o eu, kilogramele de lacrimi si senzatia de neputinta sunt lucruri despre care nu are rost sa vorbim fiindca ar fi exact cireasa de pe tort.

Mau – Mau avea in labuta o branula ramasa de la perfuzii. Am vrut sa ii scot branula. Sub primul pansament, mai era unul care mi s-a parut ca e lipit de blanita. As fi facut orice pentru Mau, dar nimic care sa ii provoace vreo durere. Am luat legatura cu doctorita (fara sa o duc si pe Mau, pentru care vizita la medic ar fi insemnat inca un episod de stres) si ne-a spus ca branula e acoperita cu un pansament adeziv, care s-a lipit de blanita si ne-a asigurat ca nu o deranjeaza cu nimic daca o lasam la locul ei, asa ca am lasat branula in labuta.  Doctorita ne spusese ca nu mai are rost sa continuam perfuziile si asta vedeam si noi.  Lupta cu viata nu mai facea decat sa prelungeasca orele de chin. Trecusera 3 zile de perfuzii fara nici un rezultat. Vedeam cu ochii nostri ca nu mai poate, oricat si-ar mai fi dorit sa traiasca.

Despre eutanasiere nici nu s-a pus problema. Nu parea sa aiba dureri dar numai sufletelul ei stie ce a simtit.  Parea ca doarme linistit dar ochii nu se mai inchideau, ramasesera intr-o pozitie semideschisa. Clipea foarte foarte rar. Am incercat sa ii dam apa cu o seringa, sa ii picuram cate putin in gurita, dar totul se scurgea pe partea cealalta. Mancarea iesise din discutie. Am spalat-o cum era obisnuita sa o spal, folosind o bucata de vata imbibata in apa calda si stoarsa bine si apoi am sters-o cu un prosop ca sa nu ii ramana blanita uda si sa raceasca. Temperatura corpului era destul de scazuta si doctorita ne-a sfatuit sa punem o sticla cu apa calda langa ea.  Am pus atat sub ea dar am si acoperit-o cu cate o paturica absorbanta. Intre ele, temperatura lui Mau, era buna. Inainte de a descoperi efectul paturelelor absorbante, ne chinuiam cu sticla de apa calda si daca tot o simteam pe Mau, rece la corp, ii puneam o paturica electrica sub ea. Problema cu paturica electrica era ca si la nivelul minim se incingea destul de tare si era totusi luna iunie. Nici prea multa caldura nu era buna. Verificam mereu temperatura, urechilor, a labutelor si a corpului, doar asa, prin atingere. Ii mai umezeam gurita cu cate o picatura de apa dar apa se prelingea direct pe paturica.

Am petrecut fiecare clipa ramasa din viata ei, impreuna. O mangaiam, ii faceam masaj la labute si o alintam asa cum ii placea ei. Am stat cu ea pana la 12 noaptea, m-am asigurat ca paturica de sub ea este curata si uscata, am invelit-o bine, am aprins o lampa de sare care stiu ca ii placea lui Mau si ne-am culcat. La capul ei era un tablou cu Maica Domnului si cu Isus. La ora 4 am m-am ridicat din pat ca si cum ar fi sunat alarma de la ceas. Ma trezisem hotarata sa o verific. In nebunia ce ma cuprinsese de durerea despartirii incepusem sa cred ca a fost un semn de la Mau ca pleaca.  Mau –Mau era inca calda, dar nu mai respira. Gurita era putin deschisa si labutele reci. Am luat-o in brate si am stat cu ea asa pana am terminat si ultimul rand de lacrimi. Apoi am spalat-o din nou, i-am scos branula, i-am pus asternuturi curate si am asezat-o intr-o cutie de carton, care se potrivise perfect ca marime. Muscatele mele mi-a daruit pentru Mau-Mau doua fire inflorite, din cele mai frumoase, pe care le-am asezat in cutie alaturi de ea. I-am aprins o lumanare si am ramas langa Mau, lipsita fiind de orice putere, forta, imaginatie, sau ceva salvator care mi-ar fi putut opri avalansa de lacrimi.

Asa a fost. Mau-Mau nu a scos un sunet. Nu am stiut cand s-a dus exact, dar cred ca spiritul ei a venit sa-si ia la revedere altfel nu imi explic cum m-am sculat la ora 4 cand nu dormisem nici cu o noapte inainte si cand avusesem o zi destul de obositoare de zacut prin aeroport, de zbor, de durere, de plans, de stres.

A fost cuminte si buna pana in ultimul ceas. Cred ca faptul ca si-a revazut prietenii, membri familiei si ca toti au fost alaturi de ea in ultimele clipe, i-au facut somnul lin si trecerea in lumea de apoi, mai usoara. Am simtit ca a contat enorm faptul ca i-am fost alturi si sunt fericita ca o stiu scapata de tristetea ultimelor clipe.

Grija manifestata fata de cineva (de orice fiinta) si timpul acordat acestuia, fara a astepta nimic in schimb, reprezinta cea mai mare dovada de iubire si iubirea, nu moare niciodata!

 

 

 

 
Leave a comment

Posted by on June 5, 2019 in Articole diverse

 

Strategia de selfie – demo

 


Dragile mele prietene de pe Facebook, să mă iertaţi că vă spun aşa franc, dar nici eu şi nici voi nu avem habar despre “strategia de selfie”. O spun cu mâna cu inimă pentru că ştiu ce postez şi ştiu ce postaţi şi voi.

Fără pălărie, un selfie nu mai e un selfie ci o poză amărâtă. Despre mine ce să zic, nici nu am pălărie. Am doar o jumătate de pălărie. Un fel de cozoroc de plajă. Cu atât mă laud dar îmi dau seama că nu este bine. Nu e bine deloc.

Am aflat acum câteva zile cum se face un selfie de succes. Dacă plecaţi de acasă, luaţi cu voi 2-3 pălării, o bentiță şi un număr egal de poşete. O pălărie se poartă pe cap, una e de schimb (ca să nu zică fraierii că ai doar o pălărie) şi una se foloseşte pentru a obţine lumina dorită pentru un selfie de calitate. Pălăriile le rotiţi între ele şi le asortaţi cu poşetele. Aţi înţeles? Un selfie se face cu faţa către sud, unul cu faţa către vest şi mai vedeţi voi, în funcţie de lumina soarelui, ce puncte cardinale mai alegeţi. Dintr-o singură rotire de 360⁰ ai cel puţin 4 buc. selfie, în care etalezi accesorii diferite, astfel încât ar părea că ai fost în 4 locuri când de fapt tu erai pe peronul unei gări fixată într-un punct.

Majoritatea pasagerilor se aflau deja în tren, pregătiţi pentru călătoria ce avea să înceapă în 3 minute. Doamna cu pălării era atât de preocupată de sine încât îmi era teamă să nu piardă trenul. Lumea din vagoane se uita cu atenţie la ea şi lua notiţe. Alții, (mai erau câţiva în afară de mine) îi făceau fotografii. Împart aceste informații cu voi, ca să nu ne facem de râs când mai postăm şi noi câte un selfie. Grea e viaţa de “selfieșist”!

 
Leave a comment

Posted by on May 24, 2019 in Articole diverse

 

Când trebuie să mergi la oftalmolog și când nu?

Stăteam în gară şi în aşteptarea trenului mă gândeam la fel de fel, ca orice femeie lipsită de la natură de un “nothing box” de relaxare. La un moment dat, ochii mi-au fugit pe un stâlp şi acolo au rămas lipiţi. Exact cum rămâne limba lipită de stâlp iarna la -30’C.

Am citit de 3 ori ce scria pe bileţel, după care am jurat că merg la oftalmolog pentru că ce citeam nu putea fi adevărat. Un colţ al gurii mi-a fugit total necontrolat spre ureche şi fără să–mi vadă nimeni mimica feţei (sper), am râs în gând de m-am prăpădit.

Mi-am amintit ce ravagii am făcut eu folosind acest cuvânt. Eram o copiliţa tânără, pe meleaguri canadiene, la câţiva ani după revoluţie. Fusesem cu un grup de prieteni într-un bar şi civilizată cum sunt, când am plecat, am salutat. Am salutat așa cum saluta românul acasă în România, românul care învățase engleza la școală, într-un mediu civilizat. Am spus în gura mare, ca să mă audă toată gaşca fiindcă erau împărţiţi pe ici pe colo: “Pusiiii!” crezând că în toate limbile înseamnă – Bye, Te pup, Pa,….

Fir-aş al naibii! Nu ştiam de ce s-a făcut linişte. Toată lumea se uita la mine ca la aurora boreala. Unii cu admiraţie (pentru tupeu probabil), unii cu bucurie, pentru că aşa ceva nu vezi prea des sau chiar deloc. Am plecat fără să înţeleg nimic. Nu am făcut 20 de paşi şi o prietenă m-a sunat să îmi spună ce s-a întâmplat. Am crezut că intru în pământ. Se pare că am intrat şi am ieşit tocmai în gara asta: -))) (Legat de imagine, găsiţi info pe net)

O zi frumoasă să aveţi.

P…

 
Leave a comment

Posted by on May 17, 2019 in Articole diverse

 

Buna ziua doamna, am venit sa va tundem dudu’!

Se intampla cu cativa ani in urma, cand un dud putred pe interior dar care totusi era viu, trebuia toaletat. Coroana era prea mare si crescuta anapoda, iar sansa de prabusire peste tevile noastre de la gaze, dar si peste cei care treceau pe trotuar, era la distanta unei batai de vant. Dudul, in varsta de mai bine de 50 de ani, se afla in curtea in care locuiam (eu si inca un “bunch” de vecini), insa curtea se afla in proprietatea statului.

Prin urmare, am trimis o sesizare catre Primarie, anuntandu-i ca este foarte important sa trimita o echipa si sa toaleteze dudul. Am primit raspuns, ca se vor ocupa cat mai repede si am asteptat doi ani. Dupa 2 ani, s-a prezentat la usa mea, un tanar care mi-a spus:

-Buna ziua doamna, am venit sa va tundem dudu’!

Ma blocasem total. Nu stiam daca sa-i trantesc usa in nas, sa il palesc inainte sa faca el ceva sau sa astept sa vad ce imi raspunde creierul meu care intrase in colaps. Axonii mei se deconectasera de la circuit si tanarul a simtit nevoia sa apese putin pe acceleratie: Ce, nu dumneavoastra ati facut sesizarea catre Primarie?

Abia atunci m-am prins. Mare noroc a avut ca a strecurat chestia cu primaria pentru ca altfel nu stiu cum reactionam. Acum ca stiam ca am in fata un individ nevinovat, mi-am pastrat discretia si am ras doar in gand.

-Ba da, eu am facut-o, dar cu doi ani in urma.

-Asta este, noi acum am ajuns!  Si cum vreti sa il tundem?

-Cu perciuni!

-Cum cu perciuni?

A trebuit sa ma duc in curte, sa ma uit la dud, sa vad ce ar trebui taiat, ce nu, de parca dudul era copilul meu si l-am dus la ciufulici. In cele din urma, l-au toaletat, toate lemnele le-au aruncat in curte si dusi au fost.

Imi amintesc de povestea asta de fiecare data cand vad un copac tuns. S-a nimerit sa ma aflu primavara in Germania si sa vad cu ochii mei ce fel de “tunsoare” abordeaza copacii lor. Astia se tund numai in saloane scumpe, cu foarfeca de la Gucci, se dau su spray impotriva daunatorilor de la Coco Chanel, eh…  Lasand gluma deoparte, sunt taiati perfect, in forme una si una mai atragatoare.  Unii au coroana taiata in forma de cub, altii de paralelipiped, altii sfera. Wow. E uluitor. Neamtu’, neamt. Oare noua ce ne lipseste? Sa fie nepasare, indiferenta, legi care pot fi incalcate de sus in jos si de jos in sus, ce?

 
Leave a comment

Posted by on May 7, 2019 in Efectul de Brand

 

De ce sa lingi o vitrina?

Ma aflam  la Mariannenplatz in Munchen, chiar in fata primariei cand urechile mele au fost placut surprinse de un grup de cantareti rusi. Muzica lor iti mergea la suflet. Solistul vocal avea o voce puternica, baritonala. Cantau “Ochi Chernye”.

Mi se facuse teribil de foame. Matele mele strigau dupa ajutor in ritmul cantecului. Foamea a facut ca versurile sa capete o noua tematica si sa sune astfel: “O ce ciorba-i, Si ce buna-i, Si-i acasa-i, Si-i gustoasa-i sha la la la la, sha la la la la”….pana am dat de primul chiosc si mi-am luat un carnat cu mustar. Abia atunci lucrurile incepusera sa revina la normal. Nu a durat mult.

Trecusera doar cateva minute de cand plecasem de la chioscul cu bunatati culinare si admiram vitrinele unor magazine. Un tanar domn lingea geamul unei vitrine. Nu glumesc si nu am scris gresit. Lingea geamul. Nici macar nu era geamul unui magazin cu bomboane sau mancare(desi nici asa nu avea vreo noima), era un magazin cu haine.

Mi-am  amintit de catelusa mea pe care am iubit-o ca pe ochii din cap. Mi-a bucurat toata copilaria. Am observat  ca in unele perioade ale anului, lingea lemnul de la pat. Doctorul veterinar mi-a spus atunci ca are nevoie de minerale si vitamine. Ferestrele nu le-a lins nici macar o singura data. Da, recunosc ca in casa mea geamurile nu au fost linse, dar au fost scuipate. Stiti ca acum am o pisica pe care o cheama Mau-Mau. Un fel de pantera daca ar fi sa o judec dupa comportament. Sare la bataie repede si intotdeauna castiga lupta. Are mereu in gurita o rezerva de scuipat pentru cazuri de urgenta. Daca iese in curte si trece un vecin, puf puf arunca doua fasuri fine ca sa nu cumva sa ii dea prin gand vecinului sa o atinga. La un moment dat, a venit la noi acasa cineva cu o pisica. Cele doua feline erau separate de o usa cu multe geamuri mici. Unul dintre gemulete avea nevoie de stergator, cum e stergatorul de parbriz. Una scuipa pe o parte, alta pe cealalta parte a geamului. Cand te uitai la ele puteai sa crezi ca formeaza o echipa de spalatori de ferestre.  Dar totul avea o noima. Nu se suportau si voiau sa isi arate sentimentele, dar  domnul care lingea vitrina m-a lasat mult timp pe ganduri. De fapt nu chiar mult.

Am mai mers putin si am dat de un magazin ce afisa o vitrina pe care era lipita o frunza de canabis. O frunza mare, cat sa nu poata trece neobservata.  Era un magazin cu produse ce contin canabis. Nu am intrat sa pun intrebari desi ma lovea curiozitatea de a afla care este scopul unui astfel de magazin. La cat de gol era magazinul,  presupun, sau cel putin asa vreau sa cred, ca este un magazin dedicat pacientilor cu diferite probleme medicale, pentru care canabisul se administreaza ca adjuvant. Stiu ca poate reduce durerile provocate de anumite boli, este folosit in oncologie si e bun si pentru tratamentul persoanelor cu glaucom.  Ma intreb insa, domnul acela  care lingea vitrina de la magazinul de haine, ce o fi lins inainte?

Viata mi-a oferit experienta extraordinara de a lucra la un centru medical destinat si persoanelor aflate sub influenta drogurilor sau in timpul tratamentului de  dezintoxicare. Incercam pe atunci sa aflam direct de la sursa informatiile care ne ajutau apoi sa gasim solutii, sa ii putem ajuta. Invitatii nostri la intalnirile organizate in cadrul companiei, erau consumatori de heroina de obicei, dar dorgurile usoare au fost un prim pas in viata lor. Stiu de la ei, cat este de usor sa cedezi sperand ca iti gasesti linistea consumand astfel de substante,  cat de puternica este dependenta, ce efecte cumplite apar si cat de greu este sa revii la ce se mai poate recupera din persoana care ai fost inainte de a consuma astfel de substante.

Cu gandul la frunze si la omul care lingea vitrine, m-am hotarat ca e timpul sa merg spre casa. Orasul este presarat de trenuri, metrouri, tramvaie, autobuze. Toate merg ceas. Ca la nemti. Trenul nu e o chstie greoaie, cum ne-am inchipui un tren de la CFR ci un fel de metrou de suprafata. Stateam pe peron si asteptam trenul, cand il aud pe un individ strigand din toti bojocii: Hilfe, Hilfe !! (Ajutor).  Am intors privirea si am vazut cum politistii l-au inhatat si l-au dus la sectie.  Acum eram sigura ca e timpul sa merg acasa.

Multa lume necajita pe aici. Multi oameni care cersesc, care dorm pe strazi sau in scarile de bloc. In jurul garii (Ostbahnof) este zona cea mai aglomerata din acest punct de vedere sau cel putin asa mi s-a parut mie. Lifturile de la peroanele de tren sau metrou, pasajele subterane, sunt imbibate de mirosuri despre care nu vreau sa povestesc. De aci si pana la consumul de frunze, e doar un pas.

Fiecare tara are parti bune si rele. Munchen-ul are zone absolut minunate, este un oras pe care l-as vizita mereu cu drag, la fel muntii Alpi care sunt la distanta de o ora de oras (cu trenul), zonele invecinate, etc. Cand petreci insa mai mult decat o vacanta in afara tarii, iti dai seama ca oamenii sunt oameni peste tot indiferent de limba pe care o vorbesc, de magazinele de la care se imbraca. Fiecare poarta sub costum, propria poveste. Asa poti sa vezi oameni imbracati elegant ( si ai putea jura ca tocmai au iesit dintr-o conferinta la care au fost invitati in calitate de speakeri), dar ii vezi cautand in cosul de gunoi de pe peronul de tren dupa ambalaje reciclabile. Ce contraste…

 

 
Leave a comment

Posted by on April 10, 2019 in Articole diverse

 
 
%d bloggers like this: