Azi a fost ziua noastră. Nu aniversarea noastră, așa cum ai putea crede. A fost doar o zi în care tot timpul am făcut ce ne-a plăcut mai mult, fară ca ceva să ne strice bucuria. Azi nu au sunat telefoanele, nu s-au ivit momente care să ne întrerupă starea de bine cu care ne-am început ziua, azi a fost perfect. Dimineața, am fost să bem o cafea la Bob (Bob Coffee Lab). Ne-am dus în Centrul Vechi. Decorul era total ciudat, adică exact așa cum ne place. Soarele își aruncase în cafenea o rază cu care părea că pipăie locul în căutarea unei cafele bune. În fine, am cerut câte o cafea și ne-am așezat la o masă. Am sorbit câte o gură, fiecare din ceașca lui.
Eu: “Hmmmm, ce bună este…. “
Iuli: “Yummy!!!”
Apoi am schimbat ceștile.
Eu: “Yummy!!!”
Iuli: “Hmmmm, ce bună este…. “ :-))
În timp ce ne bucuram de gustul perfect al cafelei, am zărit în ceașcă un fir negru.
Trebuie să recunosc că am avut un moment de cumpănă. Am păstrat cafeaua în gură, neștiind ce să fac cu ea. Am dat cu degetul peste acel “fir” crezând că este un fir de păr dar am observat că nu se ia de pe interiorul ceștii. Iuli se uita la mine și apoi la ceașca lui care avea exact același afișaj. Un fir de ceva…. :-)) Nici la el nu se mișca. Ne-am dat seama că face parte din materialul din care este făcuta ceașca, dar ce ar fi putut fi, nu știam. Aveam să aflăm pe masură ce mai luam câte o gură de cafea.
Era clar că pe langă faptul că este o cafea bună este și o cafea cu surprize. Încet, încet, ne-am dat seama ca am fost urmăriți în timp ce ne savuram cafeaua, de câinele de serviciu, responsabilul cu mirositul cafelei și prăjirea acesteia. A fost tot timpul cu ochii pe noi. Am Google-it puțin să aflu care e treaba cu “Bob Coffee Lab” și m-am liniștit. Acum, nu numai că acest câine se uita la mine din ceașcă, dar îmi și vorbea și mi se adresa ca și când aș fi fost și eu un câine. Iată ce mi-a spus:
“Ce faci, câine? Uite cum stă treaba. Când m-am transformat în câine, psiho-terapeutul mi-a zis: Chill, Bob, nu-i panică, oamenii se mai schimbă și ei. El crede că de când sunt câine am devenit un om mai bun. Nici Kafka nu ar fi dat-o mai bine.
Plus că mi s-au ascuțit simțurile. Te miros imediat ce fel de om ești. Am devenit super-meseriaș în mirosit. Pentru mine lumea e un spectacol olfactiv. Și vreau să profit din plin de spectacolul ăsta.
Așa mi-am bagat nasul în povestea asta cu cafeaua. Pentru că nimic nu se compară cu aromele de boabe prăjite de omul nostru, bun rău pe prăjeală. Ți-o zice cineva cu nas. Mi-am făcut o haită de specialiști premiați prin toată lumea și meșterim o cafea țâță de mâță. Treci pe la noi, câine. Cafeaua arde de nerabdare.”
Pe scurt, cafea bună, stare bună, câine bun, nu mai am ce să mai spun.
Dacă nu mai găsiţi locuri la Escape room, mergeţi în Herăstrău noaptea. De acolo scapă cine poate. Nivelul de dificultate este ridicat și în această perioadă (din ultimii 2 ani) au fost montate și capcane. De aceea, sunt recomandate genunchere, cotiere, cască de protecţie şi dacă puteţi, ar fi bine să faceți rost și de clăpari ca să nu vă rupeţi gleznele. Lumina generată de stâlpii de iluminat e discretă şi nu se vede mai nimic în afară de frunzișul copacilor. Treptele sunt rupte, pe ici pe colo găsești câte o groapă, iarba e palidă ca ceară (presupun că i-a intrat frica în oase) şi că veni vorba sunt şi oase de la pisicile care îşi au adăpostul în expoflora şi care sunt hrănite de cei care merg în parc ziua şi văd pe unde calcă. Atenţie, pisicile sunt negre şi noaptea nu se văd! Dacă simţiţi că vă flutură ceva prin faţă, sunt ori pisicile ori ţânţarii, sau poate un alt rătăcit ca voi care caută ieşirea.
Domnule Primar, parcul Herăstrău moare sub noi. Se prăbuşeşte podul care duce dinspre teatrul de vară către Aleea Trandafirilor, şi dacă o ţinem tot aşa, va ajunge vestea la fondatorii UE şi ne facem de toată ruşinea.
În drum spre Herăstrău, se întâmplă însă minuni. Primăria de sector s-a gospodărit şi şi-a scos ADP-ul la plimbare să cureţe trotoarele cu un furtun cu jet. Unele trotuare. Am întrebat dacă au pus şi soluţie pentru gândacii “rezidenţiali”, din sectorul 1, care joacă Zorba în fiecare seară şi au spus că au pus. O să pun o fotografie cu părerile locuitorilor cu mustăţi şi ooteci din cartier şi o să puteţi citi şi voi fericirea pe chipul lor. Parcă au dat cu soluţie din canabis nu cu detergent şi insecticid. Dacă cineva i-a pierdut pe aceşti gândaci mari şi negri şi încă îi căută, sunt peste tot în Sectorul 1.
În imaginea alăturată o să puteţi să identificaţi un grup de gândaci, medici ai “maternităţii” din strada Căpitan Gheorghe Demetriade Nr.5, care asistă la naşterea unui grup de 16 -18 gemeni proveniţi din ooteca unei femele gestante. Dinspre intrarea în spital vine în viteză o alta femelă gestantă.
Nu ştiu în alte sectoare, dar ăştia de sectorul 1 sunt agresivi. La gândaci mă refer. Dacă se întâmplă să calci prea aproape de unul, sare la tine. Am ieşit afară o oră la o plimbare şi m-am întors cu 1001 de poveşti dintr-o singură noapte. Nici nu vreau să îmi închipui cum ar fi să povestesc ce vad în 1001 de nopți.
În rest…în rest am mers cu ochii închişi ca să nu mai văd nimic. Am simţit că e mai bine aşa.
Eu, eu care mă abţin de atâta timp de la dulce, azi nu am mai reuşit.
Totul a început de fapt de ieri când am trecut pe lângă cofetăria Peter’s Place de pe Luterană, nu departe de Sala Palatului. Am trecut de cofetărie şi dintr-o dată paşii meu au început să meargă în spate. Eu trăgeam să pun piciorul în faţă şi el, scârbă mică de picior, se aşeza în spate şi tot aşa până când am ajuns în dreptul vitrinei. Mi-au ieşit ochii ca la Basedow. Nu vă spun ce minunăţii am văzut.
Deşi eu aveam un singur gând, o singură intenţie, creierul meu a suferit un sindrom blackout şi a apăsat necontrolat pe butonul “Brainstorming”care a emis un semnal biasat interceptat ca un simplu Storming, torenţial aş spune, responsabil de toate picăturile de apă pe care le simţeam în gură. Creierul s-a fâţâit aşa de mult că s-a lovit de neuronul “Pavlov” şi robineţii au început să curgă şi mai tare. Am închis repede gura ca să nu ud masca. Mi-am dat două palme în gând şi mi-am spus:
“Ochii văd, inima cere, dar conştiinţa nu şi nu! Te știam puternică, doar nu te lași influențată de o vitrină cu prăjituri!” aşa că m-am ciupit de muşchiul femural ca să îi distrag atenţia şi am păşit înainte depăşind cofetăria. Greu, of, ce chin, ce dor de jale…..
Spre seară am simţit junghiuri în piept şi de teamă apariţiei unei posibile tragedii, astăzi, împreună cu “Sf. Vali” al meu, am luat drumul cofetăriei. Dacă aveţi probleme cu dulcele, ocoliţi fraţilor strada aia nemernică! E imposibil să depăşiţi cofetăria odată ajunşi acolo, vă spun pe cuvânt. Vă puteţi imbonavi de inimă rea dacă nu intraţi şi de ficat-bilă, alea-alea, dacă intraţi.
Aşa bunătăţi de mult nu am mâncat. Eu am luat un ecler cu fructe de pădure, belea. Răcoritor…magic, ţi se topea în gură. M-a fermecat mesajul de pe ecler şi de aceea l-am ales pe el din gama variată de prăjituri care îmi derulau prin cap ca la o paradă a modei.
Soţul meu şi-a luat o şmecherie cu caramel care a bătut eclerul (papilele erau în culmea fericirii). Ce să vă mai spun? O bucurie culinară. Când ai gustat din prăjitură, îţi ia Dumnezeu minţile. Dacă papilele ar vorbi ar spune că prijiturile astea sunt un fel de rai culinar.
Azi am râs cu lacrimi. Am văzut în faţa Muzeului de Geologie, aproape de intrare, un elefant ciudățel. Ştiu că în zonă, este un parc în care sunt expuse mai multe tipuri de dinozauri, dar acesta am fost sigură că este un elefant pentru că nu era situat în parc ci peste gard şi mai la stânga. Nu m-am gândit nicio clipă că ar fi sărit gardul. Era masiv. Avea trompa, urechile, corpul, membrele, dispuse exact ca la elefant. Singura diferență consta în faptul că fildeşii erau plasați invers. (și poate urechile erau mai mici). Am crezut că este o greşeală. M-am gândit că o fi fost luat de la Ikea şi au greşit la montaj cei care l-au asamblat.
Îmi venise în minte un banc vechi pe care îl găsiţi la finalul povestirii. Este lipsit de savoare fiindcă nu este scris cu “porcoșenii” dar vă puteţi face o idee despre varianta originală.*
Mă uitam la acest exponat şi râdeam în hohote. Arăta ca o persoană care şi-a pus protezele dentare invers. Pe cea de jos, sus şi pe cea de sus, jos. M-am apropiat să văd mai bine şi aşa am aflat că nu era un elefant. Acest mamifer se numeşte Deinotherium gigantissimum.
Am trecut de mai multe ori pe sub scheletul unui Deinotherium gigantissimum, expus în muzeul Antipa, dar probabil că eu admiram picioarele mamiferului şi nu am ajuns cu ochii la fildeşi. În plus, scheletul din muzeu, era mult mai mare comparativ cu exponatul plantat în faţa muzeului de geologie aşa încât nu am făcut nicio legătură între acestea. Am ajuns acasă şi am căutat să aflu mai multe informaţii de pe internet având totuşi această problemă de încredere cu privire la montajul “danturii”. În căutările mele pe internet, am aflat că scheletul mamiferului care era expus în muzeu a căzut la cutremurul din 1977.
“Ăsta este motivul pentru care şi-a sucit “fildeşii”, mi-am zis. Şi dă-i şi râzi. Uite aşa când ai câte o zi mai ciudată, e bine să găseşti orice motiv care să te facă să zâmbeşti şi mai ales să râzi cu gura până la urechi.
Deşi am râs bine de tot, m-am înşelat în legătură cu eroarea de asamblare. Era montat corect. S-ar putea spune că am râs degeaba, dar vă spun cu mâna pe inimă că am râs şi încă râd. Nu mă pot opri din râs. Am aflat de pe internet că nici oamenii de ştiinţă nu ştiu din ce motiv fildeşii acestui mamifer erau dispuşi astfel şi au presupus că le-ar fi putut fi de ajutor ca să scoată din pământ tot felul de rădăcini sau pentru a trânti la pământ diverşi arbuşti/copaci ca apoi să se hrănească cu frunzele/fructele acestora. Dacă ar fi trăit în zilele noastre precis că ar fi purtat un aparat de îndreptat dinţii/fildeşii. Unde am trăit Doamne? Cum de nu am văzut fildeşii unui Deinotherium gigantissimum până acum?
Să învăţăm totuşi ceva din toată povestea asta!
Am cules câteva informaţii cu care merită să rămânem fiecare dintre noi astfel încât să nu mai fie nimeni pus în situaţia de a râde de fildeşii bietului animal fără să cunoască realitatea. Informaţiile sunt culese de pe site-ul Muzeului Antipa.
Deinotherium gigantissimum! Numele său, alcătuit din cuvinte de origine greacă, ar însemna, în traducere, „animal înfricoșător uriaș”.
Vedeta noastră, Deinotherium gigantissimum a dispărut cu peste 2 milioane de ani în urmă, iar scheletul său a fost descoperit pe teritoriul actual al județului Vaslui, în 1890, de geologul și paleontologul Gregoriu Ștefănescu.
Trebuie să știi că Deinotherium era erbivor, în ciuda staturii sale uriașe, de peste 4 m înălțime și aproape tot atât lungime – adică era înalt cam cât o casă cu un etaj! Se hrănea cu aproximativ 400 kg de plante pe zi, adică, în medie, hrana a 40 de cai sau a 2 elefanți pe zi.
Acest uriaș teribil și înfricoșător este înrudit cu elefanții actuali, le este un fel de văr, pentru că au urmat linii evolutive diferite. Caracteristica genului Deinotherium este prezența fildeșilor arcuiți în jos și fixați pe maxilarul inferior.La elefanții actuali, fildeșii, situați pe maxilarul superior, sunt arcuiți în sus. Caninii erau absenți, iar trompa „animalului îngrozitor” era un organ musculos, foarte mobil, rezultat din alungirea și concreșterea nasului cu buza superioară. Rolul colților în hrănire a fost intens dezbătut. Este posibil ca pe lângă frunze, ramuri, coaja moale a copacilor, Deinotherium să se fi hrănit și cu părți subterane ale plantelor – rădăcini și tuberculi, folosindu-și, pentru scoaterea lor din pământ, fildeșii. O altă explicație posibilă este că fildeșii aveau un rol în timpul reproducerii pentru că arătau care mascul este mai puternic, deci mai „îndreptățit” să-și găsească pereche.
Eu încă râd. Cu siguranță ultima presupunere, din lista de mai sus, a fost emisă de un bărbat care și-ar fi dorit să dispună și el de un rând de fildeși pe care să îi folosească în timpul reproducerii. Cred că de fapt se făcea referire la perioada de împerechere, când fildeșii erau folosiți în luptele duse de masculi. Acum am fost răutăcioasă. Parcul e frumos, ideea este frumoasă, dar am avut o zi mai puțin bună pe care am reușit să o preschimb într-una buna datorită acestui exponat. Era păcat să nu vă povestesc.
Să auzim numai de bine!
*Un beţiv se întoarce acasă în miezul nopţii. Ajunge în faţa uşii şi încerca să descuie dar nu reuşeşte motiv pentru care înjură cât îl ţine gura. Un vecin care nu putea să pună geană pe geană din cauza gălăgiei de pe hol, deschide uşa şi încearcă să vină în ajutorul beţivului. Observând că ţine cheia în aceeaşi poziţie, cu dinţii în jos, a încercat să îl ajute cu un sfat:-Nu așa, domnule, cu dinții în sus! Beţivul a dat capul pe spate şi pentru că nu a reuşit să descuie a început să înjure în continuare.
Are mama doi băieți, ceru-i ca oglinda / Astăzi, doar pentru Mihai, ascultați colinda.
Am primit de Crăciun volumul „Jurnalul unui Burlac – Conversații cu mama”, al cărui autor este, așa cum probabil că deja ați aflat, Mihai Bendeac. Moşul a ştiut că vreau această carte și că aştept cu nerăbdare să fie pusă în vânzare. Așa se făcea că pe 24 decembrie 2020, eram cu Moșul în Cărturești, ca orice gospodină. :-))))))) Eram grozav de curioasă să aflu dacă părerile pe care mi le-am format în timp, despre Mihai, se leagă cu povestirile dezvăluite chiar de autor.
Îmi amintesc că îmi făcea o deosebită plăcere să urmăresc Mondenii. Acolo l-am văzut pe Mihai pentru prima dată. Aș spune ca Mihai este un om ieşit din tipare, ceea ce înseamnă de fapt un om normal, un om căruia nu îi este ruşine cu sine şi nu pretinde, ca mulţi alţii, a fi altcineva decât este. În timp, am descoperit cât de talentat este şi deşi foloseşte un vocabular bine asezonat cu vulgarităţi, nu a reuşit să îmi producă aşa cum mi se întâmplă în alte cazuri, repulsie. Nu știu cum face, dar parcă înjură cu amabilitate. :-)) Nu te poți supăra pe el.
Nu îl cunosc personal pe Mihai dar vreau să vă povestesc în câteva cuvinte ce m-a motivat să îi cumpăr cartea. Pe scurt, cred că Mihai este un om deosebit, cu un suflet de aur, un om milos care a trecut prin fel de fel de experienţe (ca oricare dintre noi, am putea spune). Aceeaşi experienţă, poate lăsa pe cineva rece – la propriu, pe altcineva rece – la figurat, iar pe alții îi poate marca și atât. Acum, cu această pandemie, îl văd pe Mihai la emisiunea iUmor și cred că pe mine, această emisiune, m-a marcat. Nu ştiu exact nici acum ce mă poate face să o urmăresc. Rar mi se întâmplă să râd la glumele spuse de concurenți. Printre rarități aș enumera pe Ionuț Rusu, pe Costel, Dan Țuțu, Irina Boclinca (Veo :-)) și cam atât. În rest, mai mult mă distrează jurații. Cred însă că umorul este un element foarte important în viețile noastre și are rolul de a înclina balanța spre partea plină a paharului. Zâmbim, ne bucurăm, iertăm și mergem mai departe cu mai multă încredere.
M-am tot uitat la iUmor sperând că voi prinde momentul când nu vor mai exista numere de roast care se bazează pe suferința altora. Încerc să înțeleg faptul că prin roast se urmărește de fapt o creștere a capacității de adaptare la un mediu ostil, prin acceptarea insultelor, dar cred că totuși ar trebui să existe o limită. Ce se întâmplă dacă nu toată lumea poate face față unei astfel de presiuni? Mai mult decât atât, jurații nu sunt „roast-uiti” în egală măsură. Măgăreața pică mai mereu pe Mihai. De ce se întâmplă asta? Pentru că Mihai e mai blând, Mihai nu se supără și nu aplică “corecții” când notează concurenții. În plus, Mihai are are o suferință de care hienele au aflat și în mod firesc (pentru hiene), dau târcoale și lovesc exact în epicentrul durerii. Aşadar, de fiecare dată când venea câte o fiinţă (nu garantez că umană) să îl lovească pe Mihai cu câte un roast în care era menționată o condiție medicală, cu atât mai mult simţeam că sunt de partea lui într-o luptă interioară. Mihai nu știu dacă ducea o luptă, eu da. Poate ca ar fi mai distractiv dacă jurații ar avea drept la replică, tot printr-un roast. Ar fi interesant să aflăm câți concurenți s-ar mai prezenta cu astfel de numere.
Sigur că este doar punctul meu de vedere dar sunt liberă să îl exprim. Am povestit mai mult de iUmor decât despre ceea ce mi-am propus, dar m-a luat valul.
Despre carte…
Citind primele 50 de pagini m-am surprins adesea spunând: Aoleu! Vai de capul meu! Doamne! Maica Domnului! Incredibil! Apoi, când am realizat că am rămas fără interjecții, am reluat cu ce am avut în dotare și așa am ținut-o până la sfârșitul cărții. O carte atât de sinceră nu cred că voi mai citi vreodată. Mult prea sinceră pentru lumea scorţoasă pe care ne-am creat-o. O carte, posibil, greu de digerat pentru unii. În această carte sinceritatea pozează nud, deși în restul timpului cu toții o cunoaștem ca fiind rușinoasa, timidă, departe de ochii lumii. Eu nu am mai citit în viața mea așa ceva.
Pentru că tot am amintit de digestie aş spune că atunci când citeşti Jurnalul unui Burlac, e ca şi cum ţi-ar fi foarte foame, cumplit de foame şi ai primi o farfurie cu mămăligă şi sarmale, mâncarea ta preferată. După ce ai înghiţit doi dumicaţi mari care cu greu alunecă pe gât şi eşti la un pas să te simţi satisfăcut, sună cineva la telefon şi te anunţă că a murit X (un om la care ai ţinut enorm). Mai nene, te doare sarmaua-n gât. Te şi bucură dar te şi doare. Asta am simţit eu citind această carte. Nu este o carte pentru copii.
Mai multe nu vă spun.
Despre gestul lui Mihai ştiţi, nu? Încasările obținute din vânzarea cărții, vor fi directionate pentru renovarea secției de oncologie pediatrică din cadrul Spitalului Fundeni. Chapeau!
Cine are inimă, are. Te gâtuie emoția când afli cum gândesc sau ce fac cei cu inima mare. Restul, încă încearcă să mai urce pe scena iUmor cu câte un roast și să râdă de cei care sunt mai buni decât ei.
Las la o parte uimirea care m-a cuprins cu privire la rezultatul alegerilor. Las la o parte și uimirea cauzată de președinte, din al cărui discurs am aflat că cine a ieșit pe locul 1 la alegeri, a pierdut. Stăteam așa uimită în fața televizorului și târrrrrrrrrrr, sună telefonul. Mă sunase o doamnă, pe care o cunoscusem cu ani buni în urmă, să îmi spună să nu cumva să fac vaccinul anti-covid pentru că acesta conține un microcip pe care este încrustat prefixul lui sătănel 666. Îi scriu numele cu “s” mic, ca să îl fac de râs. Odată inserat, sătănel cel solubil avea să ne facă viața un chin. Mi s-a comunicat că acesta este scopul vaccinului, să distrugă omenirea și pentru a fi mai credibilă mi-a spus că ea l-a cunoscut pe inginerul care a creat acest microcip.
Când mi-am revenit, am întrebat-o cum am putea altfel să ne ferim de acest virus dacă nu prin vaccin. De la capătul celălalt al “firului” am primit o soluție insolubilă: “Nu facem nimic”. Am întrebat-o dacă e posibil ca numărul de morți cauzat de invazia lui sărsăilă (inoculat prin vaccin) să depășească numărul de morţi cauzat de Covid. Nu am reușit să procesez răspunsul. M-a depășit. Eram preocupată de ideea că dacă o persoană care și-a făcut vaccinul donează sânge, va dona și câţiva draci primiți la imunizare. 😊
Am încercat să îmi exprim punctul de vedere, dar pentru că era doar un punct, nu a fost chip să fie observat de interlocutor. Am dat-o pe cumpărături, doar-doar îmi pot proteja urechile și creierul de așa tornadă de… iluminare. Nici așa nu am avut noroc. Am fost sfătuită să distrug toate cardurile din portofel fiindcă toate cardurile au un microcip prin care suntem controlați. Cipul conține un fel de tracking number, de AWB. Un GPS portabil dătător de dume.
În acel moment mi-am dat seama că nu am nicio șansă de reușită. Doamna care mă sunase nu avea răbdare să asculte ci doar să explice cum va dispărea omenirea din cauza prostiei. Aici nu am putut să o contrazic. Doamna era deja puțin iritată de încercările mele de driblaj și nu aveam suficient chef de argumentare pe diverse subiecte cu dânsa. Alegerile parlamentare mă secătuiseră de vlagă. Am încercat să scurtez convorbirea, cu finețe, în mai multe rânduri, dar fără să reușesc ce mi-am propus, așa că am invocat un motiv salvator – musafiri care sunau la ușă. M-am dus la ușa, am apăsat lung pe sonerie, suficient de lung încât m-am scos singură din sărite. Dacă nu auzea soneria pierdeam știrile, timpul și nu în ultimul rând îmi pierdeam mințile. Mulțumesc lui Dumnezeu, că a auzit.
Doamna care m-a sunat la telefon este un caz pierdut și din păcate, nu singurul. Acum, nu numai că sunt uimită de rezultatul alegerilor, sunt și speriată de ce va urma. Probabil că singura noastră șansă ar fi un vaccin educațional iar până când va exista un astfel de vaccin pe piață, probabil că puțin echilibru mental, fizic, spiritual, emoțional, ar fi binevenit.
Aveam să văd întreaga manifestare şi să înţeleg cum te simţi de Halloween, acum 23 de ani când mă aflam în Canada. În primul an, pe 31 Octombrie, nici nu am vrut să ies din casă. Mi se părea un obicei total deplasat şi nu puteam înţelege cum pot fi unii atât de entuziasmaţi de această sarbătoare sinistră. Așa o percepusem eu.
Locuiam într-un bloc cu 18 etaje. Concret, erau 17 etaje. Canadienii nu au etajul 13. După etajul 12 urmează 14. Numărul 13 nu este trecut nici măcar pe butoanele de la lift aşa că mergem pe creativitate, originalitate şi mai puţin pe raţiune şi spunem că blocul avea 18 etaje. Aveam un apartament superb, cu camere mari şi la dormitor aveam o fereastră atipică, din tavan şi până la podea. Stăteam în pat şi mă uitam pe fereastră. În lumina felinarelor, mi se părea că blocul este aşezat pe un furnicar. Luminițe, beculeţe, copii ce chiuiau de bucurie, dar în egală măsură şi adulţi care păreau că au uitat în casă 20-30 de ani şi au ieşit pe stradă cu cât le-a mai rămas. 3, 4, 10 ani. Începusem să mă întreb ce anume îi face atât de veseli? Copilul nostru plecase cu câtiva prieteni și cu parinții acestora, la “colindat” dar noi nu am putut fi convinși. Cu toate acestea, curiozitatea ne-a împins în holul blocului. Când am ajuns jos, am înmărmurit. Tot holul era decorat cu ghirlande luminoase în formă de bostani care licăreau ascunse pe după pânze de păianjen. Pânze de păianjen cumpărate de la magazin, ca să nu existe dubii. La intrare, în loc de portar, se afla un schelet cu joben, înzestrat ca prin minune cu globi oculari care luminau în toate culorile.
Lângă schelet, pe o măsuţă mică, se afla un coşuleţ cu bomboane care pe măsură ce era golit de către copilaşi, era umplut de părinţi și alternativ de cei care se ocupau de administrarea blocului. Părea că asistăm la un spectacol. Uşile liftului (Un Otis cât toate zilele), erau argintii şi strălucitoare. Luminile se reflectau în uşi iar când acestea se deschideau, câte 5-6 personaje pregătite să înceapă o seară de neuitat, păşeau ca la parada modei, traversau holul blocului şi părăseau incinta pentru a descoperi cu bucurie alte surprize ce îi aşteptau în seara de Halloween. Era acea zi din an în care copiii deveneau extrem de lipicioși și acest lucru se făcea remarcat și a doua zi când atingeai clanța, butoanele liftului, etc.
În anul următor, când ne-am alăturat grupului nostru de prieteni, am făcut-o cu convingere. Ne-am pregătit, ne-am aranjat, am pus pe noi ce cumpărasem, am râs unii de alții cu lacrimi înainte de a ieşi din casă, ne-am făcut o cruce mare şi apoi cu curaj, am pornit la drum. Aveam să aflăm că nu te duci aşa de bezmetic pe stradă, ci te poţi opri doar la casele ai căror proprietari au semnalizat printr-un bostan iluminat plasat în faţa uşii, faptul că sunt dispuşi să participe la distracţie.
Fiecare copil se ținea strâns de câte o pungă pe care o visa plină ochi cu dulciuri. Distracţia consta în faptul că uneori şi cei care le deschideau uşa erau deghizaţi şi îi speriau pe copii, după care toată lumea râdea şi nivelul de dulciuri din pungă creştea considerabil cu fiecare casă vizitată. Uneori, cei care îi primeau pe colindători îi supuneau la “chinuri” cumplite, cerându-le să recite o poezie sau punându-le tot felul de întrebări încuietoare. Unii le spuneau poveşti, alţii care aveau o stare mai puţin stabilă, lăsau bostanul aprins şi deschideau uşa spunându-le copiilor că nu au dulciuri şi că ar fi bine să plece acasă. Rare cazuri, atât de rare încât bucuria unei seri nu se putea lăsată stricată de o astfel de reacţie. Unii spun că Halloween este o sărbătoare a celor care nu mai sunt printre noi. Cu siguranţă însă, este o sărbătoare a celor vii, care trăiesc alături de membrii familiei și ai comunității din care fac parte, cateva ore de relaxare, de bucurie. O bucurie generalizata si o energie minunata.
M-am gândit că o să priviţi această sărbatoare altfel, cu ochi mai buni, cu mai multă înţelegere, poate chiar cu admiraţie dacă vă împărtăşesc exprienta unei astfel de zile, dobândită direct de la sursă.
Happy Halloween și leru-i ler, pentru toată lumea!
Astăzi, 8 septembrie, de Sfânta Maria, am descoperit că e timpul să merg să cumpăr ceva de mâncare aşa că m-am îmbrăcat şi am plecat. Am intrat la Mega şi ochiul meu pofticios a fost atras de frigiderul cu prăjituri (în care se aflau şi salatele). Corpul a urmat ascultător privirea, trezindu-se în faţa frigiderului.
Mă uitam la prăjituri şi mi s-a părut că văd ceva care mişcă. Chiar mişca. Un gândac de bucătărie, un puştan aş spune, nu era încă adult, dar nici abia venit pe lume. Gândacul a fost atras de aceleaşi prăjituri. De teamă să nu o dea în diabet a fugit către salate şi apoi, in viteza, a urcat pe marginea metalică a frigiderului. I-am făcut o fotografie şi apoi m-am întors către prima vânzătoare de la cel mai apropiat raion, cel de mezeluri, şi i-am spus că e un gândac în frigider. A luat un şerveţel şi venise să îl culeagă. Cât am făcut noi manevrele acestea (povestit, luat şerveţel, venit la frigider), ăla micu’ a plecat.
-Pai şi eu ce să fac, că nu pot să scot totul de aici să îl caut!!! spuse vânzătoarea de la mezeluri. Noi facem dezinsecţie, curăţăm dar e plin blocul de gândaci.
-I-am făcut poză, vreţi să vi-l arăt? Trebuie să verificaţi pentru că e posibil să fie chiar mai mulţi, deşi unu singur este suficient ca să aveţi un motiv întemeiat să curăţaţi frigiderul.
– Nu avem ce să facem. Atât mi-a spus şi a plecat.
Am rămas lângă frigider cu sângele fierbinte în vene. Nu fierbinte, clocotit. Lângă mine, doi tineri, voiau să cumpere prăjituri. Le-am dat cu “flit” ca să mă exprim în tema povestirii, adică le-am explicat ce am văzut, iar aceştia mi-au mulţumit şi au plecat. Vânzătoarea de la mezeluri nu ar fi avut nimic impotrivă ca tinerii să cumpere prăjituri cu iz de gândac.
În cele din urmă m-am dus la şef care la rândul său îmi povestea despre gândacii locatarilor cu o experienţă demnă de National Geographic. Şeful era o doamnă. Am întrerupt-o şi i-am explicat că nu mă interesează gândacii locatarilor ci gândacii din Mega, de unde eu cumpăr mâncare. Am continuat spunându-i că explicaţia vânzătoarei de la mezeluri, “nu avem ce face, doamnă”, este de toată ruşinea mai cu seamă că după ce i-am spus ce am văzut a lăsat frigiderul la dispoziţia clienţilor. Acesta trebuia închis pe loc şi curăţat din cap până în picioare iar după aceea ar trebui ca Mega să solicite o dezinsecţie. Şefa de tură, sau de ce o fi fost, mi-a dat dreptate şi a solicitat vânzătoarei să cureţe frigiderul cu prăjituri. Nu am rămas să văd şi dacă le pune la loc şi doar Dumnezeu ştie dacă vor face o dezinsecţie.
Păi nu avem noi megabiţi, megawaţi, megatonă? Acum avem şi Megagândacul, o unitate de măsură pentru nivelul de indiferenţă al Megaafacerilor.
Sunt mai mult de trei săptămâni de când muncitorii aflaţi în apartamentul de sub noi, folosesc bormaşina la foc continuu. Dacă nu e bormaşină, e ciocan. Se pare că ce fac astăzi peste noapte se întoarce la forma iniţială fiindcă nu par a termina deloc. Nu contează ora la care fac gălăgie. Ciocănesc fără întrerupere.
De teamă să nu ne prăbuşim peste apartamentul de mai jos am plecat, împreuna cu soţul meu, sus la Cota 2000 în căutare de linişte. Ai putea crede că am ajuns în Rai. Eram printre primii turişti ajunşi sus la cotă.
Am plecat cu telegondola din Sinaia către Cota 1400 la ora 9 am şi de la Cota 1400 am plecat la 9:30 către Cota 2000. Ajunşi aproape de împărăţia cerurilor, am tras aer adânc în piept şi cum toată lumea o lua spre Piatra Arsă, am preferat să rămânem pe loc. Voiam să ne mai bucurăm de linişte şi de soare. Trecusem pe producţie. Producţie de vitamina D. Interesantă senzaţia că produci ceva, stând întins la soare, în afara unei arsuri solare sau alergii. Mare lucru!
Cum stăteam noi aşa la soare, nu au trecut câteva minute de la începerea procesului de producţie până când am fost invadaţi de un grup de insecte mici, transparente, cu dimensiunea cuprinsă între 2 şi 4 mm. Contrar aşteptărilor, insecta se numeşte “Tigrul platanului”. Ai putea crede că au plantat platani la Cota 2000 şi de acolo provine acest tigru şi nu era unu, nu erau zeci, erau sute. Invazie. Astăzi, în Carpați, nu te mănânca ursul ci tigrul. Scăpasem de bormaşini şi am dat de aceste insecte care ciupesc. Toţi turiştii arătau ca nişte elicoptere bipede care învârteau hainele fie în jurul capului fie în scopul de a-l plesni pe partenerul de drum pentru a-l scăpa de invadatori. Cred că aveam 40 de insecte pe un picior şi asta imediat după ce le aruncasem pe toate prin manevre care mai de care mai interesante şi îndrăzneţe. Acum le aruncai, acum erau la loc. Acest tigru al platanului, este de fapt o mini ploşniţă, care ciupeşte fără să rămână urme, exact aşa cum băteau băieţii cu ochi albaştri pe vremuri. Revenind la insecte, acestea erau mici şi enervante până când, pentru divertisment, a apărut una mare care a sărit pe piciorul soţului şi s-a oprit acolo. Era o lăcustă imensă din familia ortopterelor, grea, grasă, mare, verde intens şi cu o coadă care nu avea nici în clin nici în mânecă cu codiţa unui căţel sau ceva care să mimeze prietenia. Lăcusta nu părea că dă din coadă. O degajare ca la mondiale a făcut lăcusta să zboare aşa cum tot neamul de lăcuste nu a mai pomenit. Posibil că au existat şi invidii după aceea, nu ştim pentru că nu am reuşit să stăm acolo fiindcă eram invadaţi de ploşniţe. Nu am putut să stăm la soare şi a trebuit să ne punem în mişcare ca să scăpăm de ciupituri. Aiurea. Erau antrenate să ciupească şi din mers. Nimic nu părea să le extermine. Am observat că dacă bate vântul puternic, nu reuşesc să se aşeze pe tine şi am plecat în căutarea unui loc ca acesta. Nu l-am găsit. Am rugat-o pe Emily Brontë, de acolo de unde se află să ne arate drumul până la răscruce de vânturi. Nimic.
Era foarte cald chiar şi acolo, la cota 2000, unde mă aşteptam să mă răcoresc puţin. Dimineaţă la ora 9 şi maieul mi se părea gros. Ne-am bucurat de privelişte, de aer curat, de iarbă moale specifică climatului alpin dar am lăsat totul și am fugit de o ploşniţă de 2 mm şi de tot neamul ei care ne-a stricat feng shui-ul.
Ne-am refugiat la Cota 1400. Aici nu erau ploşniţe. Erau în schimb clătite uriaşe, mici cu muştar şi tot ce îţi pofteşte inima doar că dacă te loveşte pofta, imediat te păleşte lenea şi e mai greu să îţi convingi creierul să pornească în orice călătorie alta decât cea a viselor aşa că nu am mâncat nimic.
Am plecat spre Cabana Stâna Târle. Locuri magice dar un teren numai bun pentru a se afla în proprietatea unui urs. Mure la tot pasul. Pe drum, nimeni în afară de noi. Dar ce spun eu drum, o potecuţă îngustă care îşi făcea loc printre tufele de mure. M-am pus câteva secunde în pielea ursului care s-ar afla în impasul alegerii dintre noi doi pentru cină. M-am ales pe mine pentru că eram mai “împănată”, îi rămânea ceva şi pentru perioada de hibernare. Nu mai aveam mult de mers până la cabana, dar ceva… m-a întors din drum. Nu voiam să îmi las soţul singur pe lume.
Pe drumul de întoarcere am ajuns într-un luminiş, ne-am întins pe saltelele de izopren pe care le aveam în dotare şi am închis o clipă ochii. Când i-am deschis deasupra mea am văzut două urechi rotunde. Era un câine care a ajuns la noi după mirosul de şniţele. Trecusem pe lângă el la urcare. L-am servit cu un şniţel şi apoi a urmat o ceartă pe rucsac. Câinele îl voia pentru el şi eu nu voiam să i-l dau pentru că aveam şi banii şi actele acolo. Am executat câteva manevre care ne intraseră în sânge de la cotă, am făcut elicopter din geacă şi totul s-a terminat. Nu te duci domnule cu şniţelul pe munte. La fel poate veni şi ursul. Îi e şi lui poftă. Ori faci pentru toţi, ori stai flămând. Am făcut câteva plimbări “Bucureștenești” prin pădure, cu grijă pentru genunchii cu scârţ, dar mimând totuşi un efort constant care să ne păstreze în formă.
Nu pot să vă spun cât de tare mă distrează pe munte indicatoarele care anunţă câte un traseu de o oră de la A la B. Nu ştiu cum calculează ei pentru că la mine e cel puţin dublă această durată. Cred că timpul pe aceste indicatoare a fost stabilit de către un alpinist, tânăr, cu vârsta până în 30 de ani, cu picioare sprintene şi multă viaţă în vene. Această durată nu este valabilă şi pentru cei care au 30 de ani de căsătorie și forma cifrei patru cauzată de orele petrecute în fața calculatorului.
În cele din urmă am coborât de la Cota 1400, am luat maşina şi am pornit către Predeal unde făcusem rezervare la hotelul – Eden Grand Resort. Mai fusesem aici şi ne-a plăcut aşa că ne-am întors cu bucurie. Am primit o cameră, tare faină, în Eden 3. Am rugat-o pe recepţionistă să îmi dea o cameră de neuitat. Aşa am primit. O cameră de vis cu terasă, cu vedere fix în pădure. Între tine şi Moş Martin era doar un drum neasfaltat. Exact ce mi-am dorit. Cazarea se făcea după 5pm aşa încât nu aveam cum să ştim că utilajele de sub geam (excavator, motocompresor, încărcător telescopic, etc) sunt puse acolo cu scopul de a lucra. Noaptea a trecut pe acolo şi ursul. Câinii scheunau doine de jale. Abia dacă am închis un ochi. Dimineaţă la ora 7:30 am muncitorii şi-au făcut simţită prezenţa. Am remarcat că în rândul muncitorilor există o genă. La prima oră a dimineţii încep cu cel mai mare zgomot. Motoare de tot felul, bormaşini, ciocane. După ce ai terminat în gând setul de înjurături corespunzător, te-ai trezit şi te apuci de treabă, se opresc şi două ore stau de vorbă. Ce cromozom o fi ăsta? Cum se poate aşa ceva?
De aici am fugit la Trei Brazi. Prin “am fugit” se înţelege că am mers cu maşina nu că am alergat. La ora 8 am eram pe drumul spre Cabana Secuilor. Doar noi şi o cireadă de vaci. Magie. Ascultând vacile cu câtă poftă rumegă, am mâncat şi noi câte un sandwich şi am băut o cafea făcută încă de la hotel. Nu era picior de ploşniţă. Am făcut un traseu prin pădure către Cabana Timiş şi iarăşi m-a cuprins teama pe care o simţisem când mers de la Cota 1400 către Cabana Târle. De ce să mint? Mirosea a urs. Ne-am mai întâlnit odată cu o ursoaică cu pui care a fost amabilă, la locul ei, dar nu vreau să îmi încerc norocul aiurea. Ar fi de-a dreptul stupid să mor mâncată de urs când aş putea să o fac pentru o cauză nobilă dacă e să fie.
Era marţi dimineaţa în jurul orei 9. Nu era picior de om în zonă dar alte picioare ar fi putut fi. După semi traseul făcut, obosisem puţin şi am întins saltelele. Ne aflam în locul în care pădurea de foioase şi cea de brad, creează o armonie perfectă. Privind cerul şi frunzele care foşneau deasupra noastră, degetele mi se lipeau unul de altul, iar eu mă gândeam la legile lui Murphy. În mod evident atunci când voiam să îmi trag sufletul puneam mâna sau chiar mă sprijineam de câte un pom care nu s-a nimerit nici măcar o singură dată a fi altceva decât brad. Nu am nimerit nici măcar din greşeală un arbore normal, fără răşină. Eram lipicioasă ca o bandă adezivă pentru muşte. De la atâta lipici, au venit lângă noi 3 măgari. O familie. Tatăl, un impertinent, a venit chiar lângă mine. L-am servit cu iarbă şi a mâncat. A mai vrut şi nu l-am refuzat. Când i-am sugerat să încerce şi singur a vrut să îmi fure rucsacul. Mai aveam acolo un şniţel. Un şniţel la 3 măgari era sinucidere curată aşa că după modelul – ploşniţă + câine, am răsucit gecile în aer amândoi şi am rămas fără măgari.
Întorşi acasă, am găsit muncitorii la locul lor. Ne aşteptau cu bormaşini în glastră.
Monica Rosu
Monica Rosu 